Eu

IMG_5107

E atât de ciudat cum oare putem să ne înstrăinăm de noi înșine apropiindu-ne de ceilalți. E atât de ciudat cum, iubindu-ți aproapele, nu te mai poți iubi îndeajuns pe tine. Se pare că iubirea-i indivizibilă. Sau cel puțin a mea. Dar cine-s eu să aduc adnotări celor 10 porunci. Dar cine-s eu să vorbesc despre iubire, înstrăinare și alte teme absolut banale la care, cu siguranță, nu ar trebui să mă gândesc la ora asta. Dar cine-s eu? Dar cine suntem noi, frate?

Noi suntem fiecare individ în parte, suntem fiecare ființă umană, rațională, capabilă să livreze gânduri și sentimente. Noi suntem atât de mici și râvnim atât de tare să fim mari… Să facem lucruri mari, iar unii dintre noi se pierd printre rânduri și încep să construiască “lucruri mari”, obiecte prețioase, chestii fizice si palpabile, himere, iluzii.

Noi suntem aceia care caută un scop, un motiv, care se îndepărtează de adevăr, căutându-l. Noi căutăm răspunsuri la întrebări, deși uneori știm că acestea sunt adresate fără să se aștepte un răspuns. Noi dăm vina pe karma, pe Dumnezeu, pe Yin și Yang, pe destin pentru soarta noastră tragică. Noi nu ne asumăm în niciun fel acțiunile si nu acceptăm consecințele. Noi suntem înfometați de a-i cunoaște pe ceilalți fără a avea cel mai mic habar cine suntem noi. Cine sunt eu?

Mă tot întreb în fiecare noapte cine sunt eu. Mă tot întreb și nu pot afla răspunsul. Cine €@&@%#* sunt eu? N-am nici cea mai mică idee cine sunt. N-am nici cea mai mică idee ce-mi doresc, ce vreau să fiu, să spun, să trăiesc.

Eu… sunt fiecare om care a trecut prin viața mea și a lăsat o mică parte din el acolo, eu sunt fiecare amintire, fiecare râs isteric sau zâmbet timid, eu sunt fiecare lacrimă, fiecare dimineață, fiecare răsărit și apus. Eu sunt tot ceea ce trăiesc acum, tot ceea ce am trăit și fiecare acțiune. Eu… înseamnă, pe bune, doar eu. Eu trebuie să mă cunosc, mai întâi, pe mine ca, mai apoi, să te pot cunoaște pe tine. Eu trebuie să învăț să mă iubesc și să mă respect pe mine mai întâi de oricare altă ființă umană. Eu trebuie să găsesc o cale să mă iert pentru faptul că am uitat de mine, pentru faptul că m-am pierdut pe mine și acum parcă-s de negăsit.

Eu… eu sunt un infinit de stări, de gânduri și emoții, o energie care crește cu fiecare gest infim pe care-l fac. Eu sunt mică și neînsemnată, știu, dar pentru mine, eu sunt tot ceea ce am

Advertisements

„Trebuie”

josh-final1

N-am mai scris nimic aici din vara anului 2015. N-am mai scris nimic pentru că „trebuia” să nu mai scriu. Pentru că am fost judecată uneori că-mi expun „probleme existențiale” online și oamenilor nu le pasă. Oamenilor, în continuare, nu le pasă. Dar mie? Mie-mi pasă. Mie-mi pasă de mine, de ceea ce scriu, de ceea ce simt, iar dacă vei citi rândurile astea cu dispreț, ei bine, eu le voi citi și reciti cu plăcere. N-am mai scris de teama reacțiilor altora, iar acum mă-ntreb: aveam oare motiv să mă tem de ceea ce cred ceilalți?

„Trebuie”…

Îngrijorarea noastră azi este că „trebuie”. Ne ghidează viața un „trebuie”. Ce trebuie? Trebuie să învățăm, trebuie să trăim cumva pentru că și ceilalți trăiesc așa, trebuie să vorbim cumva pentru că ceilalți vorbesc așa, trebuie să învățăm cum o fac ceilalți, trebuie să tăcem pentru că ei tac, ei râd, ei dorm, ei vorbesc, ei ironizează, iar noi… noi „trebuie” să fim ca ei, noi „trebuie” să fim ei!

„Trebuie” înseamnă să nu fiu eu. „Trebuie” e o constrângere. E o barieră în a cunoaște ceea ce tu poți face, ceea ce tu poți fi, ori deveni. E o obligație pe care noi, singuri, ne-o asumăm. E o lecție pe care o primim acasă, în școală și, mai târziu, în societate. E granița dintre ceea ce noi vrem să fim și ceea ce vor ceilalți să fim. „Trebuie” e despre alții, nu despre tine. E legea pe care trebuie să o respectăm pentru că noi am creat-o. Ne-am construit ziduri înalte de „trebuie” și, atunci, n-am mai văzut libertatea de afară. Dealuri lungi de libertate, munți înalți de fericire, mări întregi de idealuri, de principii.

Principiile noastre sunt principiile părinților noștri, ale bunicilor, ale societăți. Nu, nu sunt ale noastre. Sunt ale lor. Am fost învățați ceea ce trebuie să facem, nu ceea ce putem face. Nu ne-a învățat nimeni să vrem. Ce inseamnă „să vrem”? Înseamnă să fim liberi. „Vreau” înseamnă libertate. Libertatea de a gândi, de a fi tu, de a iubi. Să ne iubim pe noi înșine pentru a reuși, mai apoi, să-i iubim pe ceilalți. Noi nu ne cunoaștem pe noi înșine, noi nu știm ce vrem, nu știm ce putem. Noi habar nu avem cât suntem de puternici.

Cum să știi câtă putere ai dacă nu-ți dai șansa să afli cine ești. Tu cine ești? Eu cine sunt?

Când v-ați întrebat ultima oară, seara, după o zi grea de muncă: Ce-am făcut eu azi pentru mine? Am evoluat eu azi? Am învățat, azi, ceva nou? Mi-am cunoscut eu azi o nouă latură? Am văzut azi ce pot face? Am făcut azi tot ceea ce am vrut să fac?

De câte ori, după o decizie grea, ați spus „am făcut ceea ce trebuia să fac”? A fost, oare, aceea, o decizie bună? A fost ceea voi v-ați dorit să faceți? V-a adus oare fericire? Ați fost corecți față de voi?

Dar… de câte ori, după o decizie, ați spus „așa am vrut să fac”? Oare nu acela e secretul fericirii, al mulțumirii sufletești? Nu uităm noi să fim NOI, nu uităm noi să ne iubim, mai întâi, pe noi? Nu uităm că suntem singurii care ne putem salva, că suntem singurii care ne cunoaștem cu adevărat, că suntem singurii cărora ne pasă de noi? Nu uităm că trebuie să investim în noi, în credințele noastre, în simțiri?

Dar eu… Eu ce-am făcut azi pentru mine?

Atenție! Se află oameni sub fondul de ten

Reflections06-610x610

Uneori simt ca-mi pierd personalitatea, alteori simt ca-mi pierd pofta de viata, uneori simt ca am uitat cum sa ma distrez (asta daca am stiut vreodata), alteori simt ca-mi pierd feminitatea (asta daca vreodata a existat ceva feminin in mine), simt ca arat ca o maimuta proaspat cazuta din copac; asta pentru ca am incetat sa ma machiez (inainte faceam asta des; mai la o nunta, mai la un botez…destul de des pot spune, nu?). Simt uneori ca sunt un baietel, nu doar prin felul in care aleg sa ma afisez, ci si prin felul in care ma port. Imatura? Oare faptul ca nu-mi dau atat de multa atentie ma face sa ma indrept spre ignoranta, ma face sa ma indepartez de bunul simt, ma face asta oare sa fiu lipsita de gratie, feminitate, maturitate s.a.?

Sunt fericita totusi! Sunt fericita cu o monospranceana, pe bune! Uneori sunt mai fericita cu ea decat sunt atunci cand am sprancenele cu un contur splendid si creionate si fardate si desenate si… stiti voi… moda asta, bat-o vina! Am incercat intr-o zi sa le aranjez cu un fard; fratele meu m-a tot analizat… nu intelegea de ce sunt asa mirata. Sa nu spun ca daca ma vede machiata ma intreaba daca ies in club, nu conteaza ca-i marti 17:45.

Sunt fericita fara rimel si fara ruj; mananc, beau, imi scot elefanteii din ochi, fara teama sa nu stric machiajul.

Sunt fericita fara tocuri pentru ca oricum ma impiedic si fara ele. Am genunchii precum o mogaldeata de 5 ani; negri, juliti, plini de vanatai. Acum sincer; de ce mi-as dori sa am si rotula iesita!?

Sunt fericita fara sclipici, sarmale, paiete, posete (ador cuvantul asta; cred c-am s-o numesc pe fiica mea asa). Sunt fericita fara fuste scurte, fara verde combinat cu roz pe pleoape, sunt fericita fara copite lungi ascutite (sa nu fie cu suparare, e placut sa vad la altcineva, dar la mine la tara se poarta French cu negru pamantiu pe sub unghia scurta).

Deci, prin urmare si oricare alta formula gasiti pentru o concluzie, pe langa carcasa minunata pe care ne-o alegem, trebuie sa ne daruim si altceva, trebuie sa avem grija de ceea ce simtim. Ceea ce simtim e, din punctul meu de vedere, primul lucru pe care trebuie sa-l aranjam dimineata in oglinda. E ok, si eu ma spal pe dinti si pe cap, dar dupa-mi fardez simtirile cu cele mai frumoase ganduri, apoi imi privesc multumita reflectia. Nu sunt perfecta, nici macar nu ma apropii, nu sunt frumoasa, nici macar de asta nu ma apropii, nu sunt foarte atenta cu imaginea pe care le-o ofer celorlalti, dar sunt fericita cu ceea ce simt. Sunt mandra de mine, mandria e a prostilor, stiu, poate ca sunt si asta, dar din nou, sunt fericita!

iulie

1795801_775465225836739_1098641866803509492_o

am iubit păduri si ape
am iubit dureri si ploi
am iubit arcușuri si cu clape
cum v-am iubit pe toți, pe voi.

am iubit si Luceferi si Venere
am iubit văi si cu păduri
am iubit si râsuri si durere
cum am iubit si brațe si gravuri.

am iubit săruturi, dimineți
cum am sărutat si buze si pomeți

am iubit drumuri si poteci
am iubit si zei si muritori de rând
te iubesc s-acum când pleci
te iubesc si stând, șezând

am iubit vărsări de ape
si râncede buturi d-arțar
ti-am iubit câteva șoapte
s-eterne sărutări de-altar.

ti-am iubit si brațele de lut
si mângâieri de coapse lungi
ieri ne contopeam intr-un sarut
azi m-ademenești si mă alungi

ti-am iubit si piele, intrand prin pori
pana-n suflet, prin tainice chemări
ti-am iubit si vise si tristeți
cum te-am iubit la răsărit de dimineți

am iubit in tine destrămări de ziduri groase
am iubit cu totul pana ti-am intrat in oase
te-am măcinat cu milă ca o boală timpurie
si-ai lasat la mine doar o amintire vie

ti-am iubit si părul mirosind a fragezi brazi
tu, demon blând, ce te iubesc si azi
cum Isis si Osiris inca se iubesc
dar azi, iubire, eu azi, ma odihnesc.

solitude

tumblr_n9ncvnVl6k1tes2o0o1_500

Ne simtim singuri pentru ca, singuri, ne instrainam.

Suntem singuri pentru ca nu ne acordam suficient timp sa ne cunoastem inlauntrul.

Cautam la suprafata.

Scormonim cateva momente printre trupuri si le azvarlim la cel mai neinsemnat defect.

Nu acordam suficient timp unui singur suflet. Suntem insetati. Insetati sa fim inconjurati de oameni dispusi sa ne iubeasca. Dar suntem singuri. Singuri in mijlocul multimii. Singur nu inseamna solitar, singur inseamna sa nu te regasesti, sa nu te oglindesti in cel cu care convietuiesti. Singur inseamna sa-ti imparti iubirea cu un om care nu-ti da fiori. Singur inseamna sa visezi la o lume pe care ti-e frica sa ti-o construiesti.

Feri…citi?

13050_806794596037135_9050259649175790296_n

Ce simple-s diminetile-n care ne trezim devreme si ne-ntampina o mare de soare la fereasta! Cand ne luam in graba tenesii s-un tricou larg si plecam in cautarea fericirii. Unde gasesti fericirea atunci cand si-a luat lumea-n cap si-a fugit de-acasa? Unde se ascunde, zvapaiata, atunci cand in coltul gurii tale se-asterne-o buza trista, umezita de lacrimi calde-amare? Unde-i frumusetea chipului cand colturile gurii privesc pamantul?

Gasesti fericirea bine-nchisa-n lacate intr-un buzunarel din tine, din propria ta motivatie, din propriul “tu” care-ti apartine tie, “tu” al tau, pe care nu-l poate poseda nimeni in afara de tine, gasesti fericirea-n zambetele calde pe care le primesti cand o privire blanda te-ntampina nemotivat, cand iti fura rasul cald un neghiob de copil-baiat-barbat ori o duduie-domnisoara, ori cine mai vrei tu. Nu conteaza unde se ascunde fericirea ta, nu conteaza unde se asterne, nu conteaza cum e-ntruchipata, nu conteaza forma-nalta, scunda, anorexica ori cam plinuta care-ti provoaca tie prea multe batai de inima pe minut. Nu trebuie sa te-ascunzi ori sa te temi.

Fericirea ta poate dura o viata, in timp ce parerea oamenilor despre ea nu dureaza mai mult de cateva zile. Parerea oamenilor se schimba usor, iar ei se plictisesc sa-ti dea prea multa atentie, asa ca-n scurt timp tu vei pierde sansa la fericire din cauza unor temeri stupide de a fi criticat, iar oamenii (cei mai puternici ca tine) voi imparti bucurosi pareri in stanga si-ndreapta.

De ce te-ncapatanezi s-asculti glasul ragusit ce te striga neincetat? De ce-i permiti urechii tale s-asculte vorbe goale ale unor oameni si mai goi? Oameni cu frustrari, emotii, temeri, rusine care se-ascund dupa vorbe rostite fara sens? De ce nu-ti aperi sufletul de oameni inarmati cu ranchiuna si nervi? Cum poti sa te-asezi in mijlocul razboiului fara scut? Ori sub ploaia deasa si rece fara o umbrela? Cum poti singur sa te bagi in cusca unui animal salbatic, apoi sa plangi particele din tine, sfasiate, adunandu-le si-ncercand sa te refaci?

Cum poti fi un suflet atat de mare si de pur intr-o lume atat de mica si murdara? Cum poti crede ca fericirea sta in bunatatea pe care o oferi oamenilor rai, care te secatuiesc de energie? Cum sa te autoevaluezi corect, dar sa te lipesti de oameni sub nivelul tau din punct de vedere moral? Cum iti imaginezi ca se va sfarsi povestea ta?

De ce nu putem purta etichete mari cu valorile pe care le detinem ca se ne putem gasi mai usor? Ar fi prea simplu, nu? Ne-am plictisi, ne-am ambitiona s-atunci sa ne prefacem orbi si s-alegem oameni cu valori opuse alor noastre?

Oare nu suntem noi prea multi oameni si oare nu suntem noi prea diferiti ca sa ne putem permite sa facem declaratii de dragoste dupa un timp prea scurt de convietuire? Oare nu ne aruncam noi prea repede in ape limpezi pe care nu le cunoastem? Oare nu stim ce-a afirmat Hemingway despre un iceberg? Oare nu, din graba, gresim? Oare, in cautarea disperata dupa drame, nu uitam noi sa fim fericiti?

Daca maine

trastornobipolar2

Ma sufoc incet si pupilele se dilata. Asta e placut! E placut ca e un proces lent care-mi lasa timp sa sufar, sa rememorez toate momentele in care am fost sau nu fericita, sa constientizez ca, fie ele bune sau rele, momentele se incheie aici. Nu ma mai pot intoarce. Ma gandesc daca a fost o alegere buna… Oare nu e prea tarziu sa ma gandesc la asta? Oare nu e prea tarziu sa-mi vreau viata inapoi? Oare nu e prea devreme sa-i duc deja dorul? Plamanii mei nu mai functioneaza, e dureros sa-ncerc sa respir, aproape la fel de dureros cum e si sa vad ultimele secunde din viata. Parca nu trebuia sa fie asa, parca altcumva planuisem, n-am zis ca vor fi cele mai frumoase secunde? N-am zis ca plec fericita? N-am zis ca nu vreau regrete? De ce m-am razgandit? De ce nu mai pot face nimic acum? De ce? De ce nu ma pot intoarce? Trupul mi-e lipit de podeaua rece, iar eu ma privesc de undeva de departe, privesc o cutie care a inchis poate prea putina vreme un suflet de copil. Privesc o cutie fara viata, un ambalaj care nu mai ascunde nimic, nicio forma de viata, nicio suflare, un simplu corp, o amintire, o himera, o suferinta cumplita care cuprinde cu toata fiinta ce a mai ramas din mine. Am ramas doar un suflet, o prezenta, o adiere si, uneori, o rafala de vant care zdrobeste orice farama omeneasca ce mai rasare in mine.

Daca maine nu as mai fi, mi-ai mai fi spus astazi tot ce mi-ai spus? Mi-ai fi spus mai mult sau mai putin? M-ai fi cuprins cu bratele tale puternice? M-ai fi strans in brate mult? Sau putin? Pe ce ton mi-ai fi vorbit? Rastit sau soptit? Cum mi-ai fi prins mana? Milos sau puternic? Mi-ai fi sarutat fruntea incretita? Dulce sau amar? Mi-ai fi zambit bland c-o privire iubitoare sau rapid, cu ochii goi?

Daca eu maine nu as mai fi m-ai iubi sau m-ai uri? M-ai uita oare? Ai putea sa uiti toata iubirea pe care nu ai cunoscut-o niciodata din mine? Ai putea sa uiti ceva ce n-ai stiut? Te-ai bucura ca nu mai sufar? Spune-mi! Te-ai bucura?

Daca maine n-as mai fi, as face astazi tot ce trebuia sa fac maine si poimaine si o viata de acum incolo. Daca maine n-as mai fi, as vrea astazi sa fi fost mai multe raze de soare si sa nu fi fost adieri de vant. Sa fi fost cald, linistit, oamenii sa-si urmeze rutina. Daca maine n-as mai fi, nu as vrea azi sa ma port altfel. As vrea sa fiu ca-n fiecare zi. Daca maine n-as mai fi, n-as vrea sa te invinovatesti pentru faptul ca nu m-ai menajat azi. E simplu; eu te iubesc si stiu ca si tu ma iubesti. De ce crezi c-as vrea s-aud?

Daca maine n-as mai fi as umple azi casa de flori de primavara proaspat taiate. Daca maine n-as mai fi, as umple pervazul ferestrei de firimituri ca s-ademenesc toate-naripatele care sa-mi insire sunete dulci. Ador sa ma trezesc cu ciripit de pasari! Daca maine n-as mai fi, mi-as scrie testamentul pe-o bucatica de hartie unde mi-as cere scuze ca nu las nimic material in urma, asa ca as lasa o oglinda in care sa se priveasca si sa inteleaga toti ca tot ce am avut au fost… ei. Daca maine n-as mai fi, as zambi astazi, toata ziua. Daca maine n-as mai fi, as umbla, azi, prin toate locurile care-mi plac. As fredona azi sute de versuri preferate, as manca ciocolata si inghetata pana la refuz si as bea multe-multe cafele, as intinde rufele afara pe sarma si nu mi-as face griji ca se vor deteriora, cu timpul, din cauza ploii si razelor puternice de soare de la vara.

Daca maine n-as mai fi, mi-as face azi timp sa umplu cele cateva pagini albe ramase in jurnal, i-as asculta pe Tudor Chirila si pe Alexandrina Hristov si as ridica volumul fara sa ma tem ca se va supara vecina de sub, m-as privi in oglinda pentru scurt timp si as zambi, as fi, in sfarsit, multumita cu ceea ce vad. Mi-as face timp sa multumesc azi unui trecator care-mi zambeste nemotivat, sa sterg lacrima unui om trist, sa ma joc cu un copil fericit, sa-i spun unui batran cat de frumos si tanar este, sa iubesc un morocanos si sa iert un om care nu are nevoie de iertarea mea. Mi-as face azi timp sa ma plimb cu bicicleta si sa termin de citit cartea. As cauta cu disperare cirese si rodii. Mi-as face azi timp sa tac. Sa tac mult. Sa tac si sa ascult. Sa ascult tot ce aveti de zis, toti… Sa va las sa-mi spuneti tot ce nu va place la mine, sa ma certati, sa tipati si as chicoti cu drag, pentru ca v-as iubi mai mult cu fiecare cuvant urat pe care mi-l aruncati.

Daca maine n-as mai fi, mi-as face azi timp sa plang si apoi sa rad in hohote, sa cersesc iubire si s-o daruiesc cu toata fiinta mea, sa vorbesc mult si sa tac si mai mult, sa lenevesc pe firele tinere de iarba si sa analizez zborul unui fluture, sa ma-mbat din mirosul crud al primaverii si sa nu mai stiu drumul spre casa, sa iubesc si sa-i las pe ceilalti sa ma iubeasca.

Dar daca maine eu as continua sa mai fiu? As face, oare, astazi tot ce-am zis c-as face? As mai pretui la fel de mult timpul sau as incepe din nou sa fiu surda, muta, oarba, pasiva? N-ar trebui oare sa traim noi in fiecare zi ca si cum maine nu ar mai veni? N-ar trebui noi sa ne multumim cu ceea ce avem si suntem, sa ne iubim cu calitati si defecte, sa bucuram si sa ne bucuram?