„Trebuie”

josh-final1

N-am mai scris nimic aici din vara anului 2015. N-am mai scris nimic pentru că „trebuia” să nu mai scriu. Pentru că am fost judecată uneori că-mi expun „probleme existențiale” online și oamenilor nu le pasă. Oamenilor, în continuare, nu le pasă. Dar mie? Mie-mi pasă. Mie-mi pasă de mine, de ceea ce scriu, de ceea ce simt, iar dacă vei citi rândurile astea cu dispreț, ei bine, eu le voi citi și reciti cu plăcere. N-am mai scris de teama reacțiilor altora, iar acum mă-ntreb: aveam oare motiv să mă tem de ceea ce cred ceilalți?

„Trebuie”…

Îngrijorarea noastră azi este că „trebuie”. Ne ghidează viața un „trebuie”. Ce trebuie? Trebuie să învățăm, trebuie să trăim cumva pentru că și ceilalți trăiesc așa, trebuie să vorbim cumva pentru că ceilalți vorbesc așa, trebuie să învățăm cum o fac ceilalți, trebuie să tăcem pentru că ei tac, ei râd, ei dorm, ei vorbesc, ei ironizează, iar noi… noi „trebuie” să fim ca ei, noi „trebuie” să fim ei!

„Trebuie” înseamnă să nu fiu eu. „Trebuie” e o constrângere. E o barieră în a cunoaște ceea ce tu poți face, ceea ce tu poți fi, ori deveni. E o obligație pe care noi, singuri, ne-o asumăm. E o lecție pe care o primim acasă, în școală și, mai târziu, în societate. E granița dintre ceea ce noi vrem să fim și ceea ce vor ceilalți să fim. „Trebuie” e despre alții, nu despre tine. E legea pe care trebuie să o respectăm pentru că noi am creat-o. Ne-am construit ziduri înalte de „trebuie” și, atunci, n-am mai văzut libertatea de afară. Dealuri lungi de libertate, munți înalți de fericire, mări întregi de idealuri, de principii.

Principiile noastre sunt principiile părinților noștri, ale bunicilor, ale societăți. Nu, nu sunt ale noastre. Sunt ale lor. Am fost învățați ceea ce trebuie să facem, nu ceea ce putem face. Nu ne-a învățat nimeni să vrem. Ce inseamnă „să vrem”? Înseamnă să fim liberi. „Vreau” înseamnă libertate. Libertatea de a gândi, de a fi tu, de a iubi. Să ne iubim pe noi înșine pentru a reuși, mai apoi, să-i iubim pe ceilalți. Noi nu ne cunoaștem pe noi înșine, noi nu știm ce vrem, nu știm ce putem. Noi habar nu avem cât suntem de puternici.

Cum să știi câtă putere ai dacă nu-ți dai șansa să afli cine ești. Tu cine ești? Eu cine sunt?

Când v-ați întrebat ultima oară, seara, după o zi grea de muncă: Ce-am făcut eu azi pentru mine? Am evoluat eu azi? Am învățat, azi, ceva nou? Mi-am cunoscut eu azi o nouă latură? Am văzut azi ce pot face? Am făcut azi tot ceea ce am vrut să fac?

De câte ori, după o decizie grea, ați spus „am făcut ceea ce trebuia să fac”? A fost, oare, aceea, o decizie bună? A fost ceea voi v-ați dorit să faceți? V-a adus oare fericire? Ați fost corecți față de voi?

Dar… de câte ori, după o decizie, ați spus „așa am vrut să fac”? Oare nu acela e secretul fericirii, al mulțumirii sufletești? Nu uităm noi să fim NOI, nu uităm noi să ne iubim, mai întâi, pe noi? Nu uităm că suntem singurii care ne putem salva, că suntem singurii care ne cunoaștem cu adevărat, că suntem singurii cărora ne pasă de noi? Nu uităm că trebuie să investim în noi, în credințele noastre, în simțiri?

Dar eu… Eu ce-am făcut azi pentru mine?