Feri…citi?

13050_806794596037135_9050259649175790296_n

Ce simple-s diminetile-n care ne trezim devreme si ne-ntampina o mare de soare la fereasta! Cand ne luam in graba tenesii s-un tricou larg si plecam in cautarea fericirii. Unde gasesti fericirea atunci cand si-a luat lumea-n cap si-a fugit de-acasa? Unde se ascunde, zvapaiata, atunci cand in coltul gurii tale se-asterne-o buza trista, umezita de lacrimi calde-amare? Unde-i frumusetea chipului cand colturile gurii privesc pamantul?

Gasesti fericirea bine-nchisa-n lacate intr-un buzunarel din tine, din propria ta motivatie, din propriul “tu” care-ti apartine tie, “tu” al tau, pe care nu-l poate poseda nimeni in afara de tine, gasesti fericirea-n zambetele calde pe care le primesti cand o privire blanda te-ntampina nemotivat, cand iti fura rasul cald un neghiob de copil-baiat-barbat ori o duduie-domnisoara, ori cine mai vrei tu. Nu conteaza unde se ascunde fericirea ta, nu conteaza unde se asterne, nu conteaza cum e-ntruchipata, nu conteaza forma-nalta, scunda, anorexica ori cam plinuta care-ti provoaca tie prea multe batai de inima pe minut. Nu trebuie sa te-ascunzi ori sa te temi.

Fericirea ta poate dura o viata, in timp ce parerea oamenilor despre ea nu dureaza mai mult de cateva zile. Parerea oamenilor se schimba usor, iar ei se plictisesc sa-ti dea prea multa atentie, asa ca-n scurt timp tu vei pierde sansa la fericire din cauza unor temeri stupide de a fi criticat, iar oamenii (cei mai puternici ca tine) voi imparti bucurosi pareri in stanga si-ndreapta.

De ce te-ncapatanezi s-asculti glasul ragusit ce te striga neincetat? De ce-i permiti urechii tale s-asculte vorbe goale ale unor oameni si mai goi? Oameni cu frustrari, emotii, temeri, rusine care se-ascund dupa vorbe rostite fara sens? De ce nu-ti aperi sufletul de oameni inarmati cu ranchiuna si nervi? Cum poti sa te-asezi in mijlocul razboiului fara scut? Ori sub ploaia deasa si rece fara o umbrela? Cum poti singur sa te bagi in cusca unui animal salbatic, apoi sa plangi particele din tine, sfasiate, adunandu-le si-ncercand sa te refaci?

Cum poti fi un suflet atat de mare si de pur intr-o lume atat de mica si murdara? Cum poti crede ca fericirea sta in bunatatea pe care o oferi oamenilor rai, care te secatuiesc de energie? Cum sa te autoevaluezi corect, dar sa te lipesti de oameni sub nivelul tau din punct de vedere moral? Cum iti imaginezi ca se va sfarsi povestea ta?

De ce nu putem purta etichete mari cu valorile pe care le detinem ca se ne putem gasi mai usor? Ar fi prea simplu, nu? Ne-am plictisi, ne-am ambitiona s-atunci sa ne prefacem orbi si s-alegem oameni cu valori opuse alor noastre?

Oare nu suntem noi prea multi oameni si oare nu suntem noi prea diferiti ca sa ne putem permite sa facem declaratii de dragoste dupa un timp prea scurt de convietuire? Oare nu ne aruncam noi prea repede in ape limpezi pe care nu le cunoastem? Oare nu stim ce-a afirmat Hemingway despre un iceberg? Oare nu, din graba, gresim? Oare, in cautarea disperata dupa drame, nu uitam noi sa fim fericiti?