Daca maine

trastornobipolar2

Ma sufoc incet si pupilele se dilata. Asta e placut! E placut ca e un proces lent care-mi lasa timp sa sufar, sa rememorez toate momentele in care am fost sau nu fericita, sa constientizez ca, fie ele bune sau rele, momentele se incheie aici. Nu ma mai pot intoarce. Ma gandesc daca a fost o alegere buna… Oare nu e prea tarziu sa ma gandesc la asta? Oare nu e prea tarziu sa-mi vreau viata inapoi? Oare nu e prea devreme sa-i duc deja dorul? Plamanii mei nu mai functioneaza, e dureros sa-ncerc sa respir, aproape la fel de dureros cum e si sa vad ultimele secunde din viata. Parca nu trebuia sa fie asa, parca altcumva planuisem, n-am zis ca vor fi cele mai frumoase secunde? N-am zis ca plec fericita? N-am zis ca nu vreau regrete? De ce m-am razgandit? De ce nu mai pot face nimic acum? De ce? De ce nu ma pot intoarce? Trupul mi-e lipit de podeaua rece, iar eu ma privesc de undeva de departe, privesc o cutie care a inchis poate prea putina vreme un suflet de copil. Privesc o cutie fara viata, un ambalaj care nu mai ascunde nimic, nicio forma de viata, nicio suflare, un simplu corp, o amintire, o himera, o suferinta cumplita care cuprinde cu toata fiinta ce a mai ramas din mine. Am ramas doar un suflet, o prezenta, o adiere si, uneori, o rafala de vant care zdrobeste orice farama omeneasca ce mai rasare in mine.

Daca maine nu as mai fi, mi-ai mai fi spus astazi tot ce mi-ai spus? Mi-ai fi spus mai mult sau mai putin? M-ai fi cuprins cu bratele tale puternice? M-ai fi strans in brate mult? Sau putin? Pe ce ton mi-ai fi vorbit? Rastit sau soptit? Cum mi-ai fi prins mana? Milos sau puternic? Mi-ai fi sarutat fruntea incretita? Dulce sau amar? Mi-ai fi zambit bland c-o privire iubitoare sau rapid, cu ochii goi?

Daca eu maine nu as mai fi m-ai iubi sau m-ai uri? M-ai uita oare? Ai putea sa uiti toata iubirea pe care nu ai cunoscut-o niciodata din mine? Ai putea sa uiti ceva ce n-ai stiut? Te-ai bucura ca nu mai sufar? Spune-mi! Te-ai bucura?

Daca maine n-as mai fi, as face astazi tot ce trebuia sa fac maine si poimaine si o viata de acum incolo. Daca maine n-as mai fi, as vrea astazi sa fi fost mai multe raze de soare si sa nu fi fost adieri de vant. Sa fi fost cald, linistit, oamenii sa-si urmeze rutina. Daca maine n-as mai fi, nu as vrea azi sa ma port altfel. As vrea sa fiu ca-n fiecare zi. Daca maine n-as mai fi, n-as vrea sa te invinovatesti pentru faptul ca nu m-ai menajat azi. E simplu; eu te iubesc si stiu ca si tu ma iubesti. De ce crezi c-as vrea s-aud?

Daca maine n-as mai fi as umple azi casa de flori de primavara proaspat taiate. Daca maine n-as mai fi, as umple pervazul ferestrei de firimituri ca s-ademenesc toate-naripatele care sa-mi insire sunete dulci. Ador sa ma trezesc cu ciripit de pasari! Daca maine n-as mai fi, mi-as scrie testamentul pe-o bucatica de hartie unde mi-as cere scuze ca nu las nimic material in urma, asa ca as lasa o oglinda in care sa se priveasca si sa inteleaga toti ca tot ce am avut au fost… ei. Daca maine n-as mai fi, as zambi astazi, toata ziua. Daca maine n-as mai fi, as umbla, azi, prin toate locurile care-mi plac. As fredona azi sute de versuri preferate, as manca ciocolata si inghetata pana la refuz si as bea multe-multe cafele, as intinde rufele afara pe sarma si nu mi-as face griji ca se vor deteriora, cu timpul, din cauza ploii si razelor puternice de soare de la vara.

Daca maine n-as mai fi, mi-as face azi timp sa umplu cele cateva pagini albe ramase in jurnal, i-as asculta pe Tudor Chirila si pe Alexandrina Hristov si as ridica volumul fara sa ma tem ca se va supara vecina de sub, m-as privi in oglinda pentru scurt timp si as zambi, as fi, in sfarsit, multumita cu ceea ce vad. Mi-as face timp sa multumesc azi unui trecator care-mi zambeste nemotivat, sa sterg lacrima unui om trist, sa ma joc cu un copil fericit, sa-i spun unui batran cat de frumos si tanar este, sa iubesc un morocanos si sa iert un om care nu are nevoie de iertarea mea. Mi-as face azi timp sa ma plimb cu bicicleta si sa termin de citit cartea. As cauta cu disperare cirese si rodii. Mi-as face azi timp sa tac. Sa tac mult. Sa tac si sa ascult. Sa ascult tot ce aveti de zis, toti… Sa va las sa-mi spuneti tot ce nu va place la mine, sa ma certati, sa tipati si as chicoti cu drag, pentru ca v-as iubi mai mult cu fiecare cuvant urat pe care mi-l aruncati.

Daca maine n-as mai fi, mi-as face azi timp sa plang si apoi sa rad in hohote, sa cersesc iubire si s-o daruiesc cu toata fiinta mea, sa vorbesc mult si sa tac si mai mult, sa lenevesc pe firele tinere de iarba si sa analizez zborul unui fluture, sa ma-mbat din mirosul crud al primaverii si sa nu mai stiu drumul spre casa, sa iubesc si sa-i las pe ceilalti sa ma iubeasca.

Dar daca maine eu as continua sa mai fiu? As face, oare, astazi tot ce-am zis c-as face? As mai pretui la fel de mult timpul sau as incepe din nou sa fiu surda, muta, oarba, pasiva? N-ar trebui oare sa traim noi in fiecare zi ca si cum maine nu ar mai veni? N-ar trebui noi sa ne multumim cu ceea ce avem si suntem, sa ne iubim cu calitati si defecte, sa bucuram si sa ne bucuram?

Dor sa fie dor

1476515_654623007933921_482049806_n

Uneori mi-e dor de felul in care ma minteam, cand te-am cunoscut, ca esti. Imi e dor de felul in care ma pierdeam in imbratisarile tale. Imi e dor de degetele tale hidoase. Mereu m-au amuzat. A, si-ti recunosc acum ca ma strangeai prea tare de mana, iubitule, simteam uneori cum imi strivesti degetele, dar mi-era teama sa nu-mi dai drumul daca ma plang.

Uneori imi e dor de melodia inimii tale, iubitule. Atat era de zapacita! Ea nu batea niciodata cum bat celelalte inimi. Se auzea altfel inima ta, iar eu ma minteam ca doar cu mine se aude asa.

Uneori imi e dor de ceasul lacom care mergea ca nebunul cand eram amandoi, iar cand plecai, se oprea, surdul, nefericitul, in loc. Imi e dor de cuvintele dulci pe care mi le-nsirai soptite, mute, la ureche; erau minciunile mele preferate! Uneori imi e dor de jocul nostru dulce-amar in care ne masuram minciunile; tu castigai tot timpul. Ah si ce mai minteam! Ne minteam comparand iubirea cu cele mai mari si mai frumoase lucruri in Univers, iar tu minteai pana te credeam si ma pierdeam.

Uneori imi e dor de obrajii ce mi se roseau cand imi aruncai priviri copilaroase, caraghiosii de ei, tot timpul ma dadeau de gol! Iar mainile… Mai stii cum imi tremurau mainile? Se-opreau doar cand unghiile mi se infigeau in umerii tai si nici ca ti-as mai fi dat drumul, iubitule… Uneori imi e dor de felul in care te rasfatai cand erai obosit! Atat erai de enervant… Foloseai toate siretlicurile lumii sa-ti pot mangaia usor crestetul capului cu aratatorul si inelarul, iar eu mereu cadeam in capcana ta.

Sa nu-ti mai spun ce dor imi e de nervii pe care-i aveam ori de cate ori observam ca-mi folosesti cuvintele impotriva mea, ca te victimizezi, ca folosesti psihologia inversa, iar ori de cate ori ma suparam, te suparai tu ca sa ma faci sa ma simt vinovata si, mai apoi, tot eu sa te-mpac. Erai imposibil!

Imi e dor tare si de lacrimile ce mi se-nnodau sub barbie ori de cate ori plecai fara sa spui si te-ntorceai, nefericitule, dupa luni. Luni, ani… asa am fost de blestemata. Sa masor timpul in scurtele momente petrecute cu tine. Acum pentru ce sa se mai intreaca lacrimile mele pe obraji?

Stii, iubitule, de ce-mi e cel mai dor?

Imi e dor de mine!

Imi e dor de cum simteam totul atat de frumos! Imi e dor de cata fericire se-ascundea sub incercarile esuate de a parea indiferenta, de cata fericire cand sunai, cand ma strigai, cand imi zambeai, ori cand te zaream intamplator. Nu mi-am inchipuit vreodata ca intr-un singur om poate exista atata fericire pentru… nimic. Pentru lucruri neinsemnate ce prindeau culoare doar datorita tie. Imi e dor sa cred ca exista iubire, la fel cum imi e dor sa cred ca tu erai iubirea mea! Imi e dor sa fiu copil si sa am incredere in tine, apoi in mine si-apoi in noi!

Imi e dor, iubitule, sa-mi fie dor de tine!

timp

clock,blackwhite,surreal,time,blackandwhite,head-f7149a10e6a8b455dfe3a2e3a6909a48_h

Ei, bine… Am sa ating un subiect sensibil, sa spun un adevar pe care l-am constatat poate mai devreme decat unii si mai tarziu decat altii, am sa dau dreptate celor “mai mari” care spun “Iti va fi dor de asta mai tarziu!”. Sincer? Mereu am crezut ca bateti campii (inca mai cred, dar probabil am inceput sa-i bat si eu). Doar ca sfatul meu pentru voi este sa traiti in prezent, momentul, fiindca, dragii mei, in timp ce ma sfatuiti pe mine sa traiesc prezentul si va regretati trecutul, va pierdeti si prezentul asta. Parca va si aud cum peste timp va veti plange ca va e dor de momentul care-i acum prezent.

Alta nemultumire a mea este aceea ca sunteti nerecunoscatori. De ce, dragilor, spuneti ca timpul e cel mai mare dusman al omului? Blamati timpul ca v-a aparut un rid, dar nu multumiti niciodata aceluiasi timp care va imbatraneste pentru faptul ca a fost bland cu voi si pas cu pas v-a facut sa cunoasteti lumea, sa vizitati, sa cresteti, sa va iubiti. Nu tot timpul “le vindeca pe toate”? Nu datorita lui nu ne sinucidem in masa pentru ca nu am trecut peste dezamagiri de acum 20 de ani? Cum ar fi sa plang azi pentru ca acum 15 ani un copil mi-a furat jucaria? Daca nu ar exista timpul, inca as plange, draga mama, pentru ca i-ai dat altui copil calutul primit de la Mos Craciun cand aveam patru ani. Inca ma mai gandesc, draga mama, daca sa te iert pentru asta.

Timpul nu are nicio legatura cu alegerile noastre, cu regretele, cu depresiile, cu dorul. Nu timpul e vinovat ca ne e dor si ca ne doare, ci noi. Noi suntem vinovati ca nu traim prezentul mai mult, ca irosim timp plangandu-ne ca “nu avem timp”, ca irosim ani frumosi spunand ca nu avem bani, renuntand la adevaratele placeri, la plimbarile de seara, la muzica frumoasa, la zambete si mai ales, ce-mi place mie cel mai mult, imbratisari. Pierdem timp incercand sa-l salvam prin poze, sa imortalizam momentul intr-o cutie digitala care, desigur, in 5 ani se va strica si vei pierde tot ce aveai salvat, ori se va aseza praful de un metru si jumatate.

Nu timpul ne schimba, ci experienta pe care o capatam cu trecerea sa, dar nu el e vinovat pentru monstruletii pe care uneori ii dezvoltam in capsor, cum nici, datorita lui, nu devenim brusc maturi si destepti. Devenim ceea ce vrem sa devenim atunci cand suntem siguri. Cand punem stop si cand incepem este alegerea noastra. Timpul nu schimba, noi schimbam; voi, eu, tu! Greselile se repeta fara sa tina cont de timp, greselile se repeta pana apar altele mai interesante, iar atunci renuntam la cele vechi pentru niste greseli mai trendy. Asa am spus si eu prima oara cand am chiulit si au aflat ai mei parinti; ca n-o mai fac a doua oara. A doua oara cand am fost certata pe acelasi motiv chiar am crezut ca n-o mai fac, mi-am adus aminte de lucrul asta azi, cand stateam intr-o cafenea in timpul orei de informatica. Oups, I did it again! Asa a fost si prima oara cand am baut; a doua zi am jurat ca n-o mai fac. Dupa ceva zile am jurat din nou. Reinnoiesc juramantul destul de des.

“Cu timpul o sa se schimbe” mi-am zis de atata timp, dar iata ca timpul a trecut, iar el a ramas la fel. Iata ca e acelasi om; neschimbat, doar ca m-am obisnuit eu. Nu m-a ajutat timpul asa cum nici nu m-a distrus. Timpul e timp si atat; nici dusman, nici prieten. El e in decor, se scurge atat spre binele cat si in defavoarea noastra. Ne e teama de ceva ce ne salveaza, btw, pentru ca nu cred ca vreunul dintre noi ar vrea sa aiba 150 de ani si sa faca doua ore pana in bucatarie. Prin urmare, concluzia mea este simpla, atunci cand timpul alocat, fie copilariei, scolii, liceului, facultatii, tineretii, vietii se scurge din clepsidra inseamna ca a venit momentul sa schimbam ceva, sa ne odihnim. Sa traim, acum ca am elucidat acest caz, frumosul nostru prezent, fie el cu greutati ori ba! Sa traim timpul, nu sa-l discutam! 🙂