candva

1391636_628380253891530_1646059336_n

E mult prea devreme ca sa poata fi tarziu. Am mai spus asta candva. Am mai spus-o. N-am terminat inceputul ca sa putem fi martori la sfarsit. Cum sa terminam aici? Cum sa opresti in mijlocul strazii? Pana si cand folosesti avariile ceilalti soferi te injura si te claxoneaza. Cum sa opresc pe dreapta? Cum sa cobori aici, iubitule? Nu vezi ca suntem pe autostrada? Tu nu stiai ca aici nu poti opri? Trebuie sa astepti sa iesim de aici, sa gasim o parcare. Trebuie sa astepti sa se termine drumul nostru impreuna, iubitule! Sa ajungem intr-o intersectie si sa pornim pe drumuri diferite.

Eu as vrea sa merg spre mare daca tot ne despartim. Sa ajung la mal. Sa ma-nec in doruri fierbinti si sa simt vantul cum imi macina coloana vertebrala. Tu erai coloana mea. Tu ma salvai intotdeauna.

Ore nesfarsite-am incercat in zadar sa mai schimb ceva. Am adus argumente solide-n a-ti amana plecarea. M-am victimizat si-am implorat. Am dramatizat, iar Marea Caspica, probabil era un simplu lac pe langa adunatura de lacrimi amare ce le-am varsat in incercarea de a te convinge sa mai stai. Ti-am insirat in fata-ti mii de momente-n care ne-am jurat iubire vesnica, ti-am amintit de clipele frumoase-n care-si doreste omul sa nu mai rasara soarele, ti-am enumerat ad litteram locurile, zilele, noptile, strazile care ne-au gasit impreuna, dar n-ai vrut sa asculti.

Traiam si retraim acelasi moment. Adancul inimii mele se lasa cuprins de acelasi simtamant. Traim cu frica de a nu pierde. Ma minteam la fiecare rasarit de soare ca te iubesc mai mult ca la ultimul, ca esti “Tot” al meu, ca mi-e teama sa te pierd. Duceam ore-n sir lupte de convingere ca daca te pierd, dispar. Adoram sa ma stiu suferind din cauza ta, iar tu erai atat de bun cu mine, incat niciodata nu-mi dadeai satisfactia. Imi doream drama, certuri, voiam sa-ti plang in brate si sa-ti aud glasul ragusit de o mie de ori: “E vina mea!”. Asfintitul imi sfasia orice speranta. Muream de teama ca e ultimul nostru asfintit. Ma topeam, ma stingeam, ma pierdeam. Iar eu cand ma pierd… Cand ma pierd, doar tu ma gasesti.

Iti poti imagina un magnet? Unul normal cum invatam prin scoala; cu doi poli opusi. Daca alaturi un altul vei vedea ca doar partile opuse se atrag. Asa-s oamenii; Te atrag pana cand se pierde forta de atractie si-ncepi usor, usor sa-i respingi. Si cand ai ajuns sa-i respingi, nu mai exista cale de intoarcere, nici chiar de mijloc. Ori e alba, ori e neagra. Sau de ce sa suport spinii unui trandafir pentru frumusetea sa cand oricum mie-mi plac lalelele?

Imi aduc aminte cum uitam sa te iubesc. Am tot vrut sa-ti spun. Am tot incercat. Am tot zis sa-ti amintesc sa te intorci la mine. E vina mea ca nu esti aici. Am gresit eu. Cum sa uit sa-ti spun? Azi e ziua-n care simt lipsa frunzelor de pe drumul meu spre casa. E frig si dor. Dor ranile adancite-n piele. Am tot vrut sa te intreb. Am tot incercat. Am tot zis sa-ti amintesc sa ma-nveti sa te iubesc!

Intr-o dimineata te vei trezi si vei intelege tot ce n-ai inteles pana atunci. Poate a fost somnul prea bun. Poate visul acela ti-a deslusit misterul. Poate ca a sosit momentul sa se schimbe ceva sau… cineva. Intr-o zi vei intelege cat de mult contezi! Vei intelege ca nimeni, niciodata nu va renunta la el pentru tine. Nu va renunta la nimic din ceea ce-i place, nu va renunta la principii, la orgoliu, nu se va schimba nimeni pentru tine! Intr-o zi vei intelege, iar atunci… atunci vei incepe cu adevarat sa traiesti!