Care-i faza cu turma?

Imagine

Urasc ideea de turma! O urasc atat de tare incat daca m-as fi nascut oaie, eu as fi fost oaia ratacita. Urasc Facebook-ul, dar nu mi l-as dezactiva niciodata pentru ca, recunosc, m-as plictisi mult prea tare. Epoca de aur, Generatia in blugi.. ce frumos suna! Apoi vine vedeta serii.. hop si Generatia Xerox. Copy-paste referate, versuri, citate. Sunt curioasa cam cat la suta din creier ne mai folosim pe zi.

Si revin; De ce turma? De ce? Cand ati citit povestioara aia cu oile albe si una singura neagra, spuneti voi, n-ati iubit-o mai mult pe unica,inegalabila,veritabila oaie neagra? Ma rog, nu stiu daca a existat vreodata o poveste cu asta, dar sper c-ati inteles ideea.

Si ce daca se poarta verdele anul asta daca mie-mi sta bine in rosu? Ce daca se poarta roz fosforescent daca eu sunt obeza si m-ar ajuta mai mult negrul? Poate un cearceaf ar da mai bine.. Ce daca de Revelion toate au rochita scurta si stramta cand eu am picioarele mari si strambe si as arata ca o sticla in ea? De ce nu mai incearca nimeni sa se evidentieze pe el, de ce nu mai vrea nimeni sa fie lider, sa fie in frunte, sa-si arate adevarata personalitate? Ati obosit? Ati obosit sa fiti voi? E mai usor sa fim mini robotei, aceeasi marca, aceeasi eticheta “made in Romania”? Vi se pare ca cele cateva kg in plus se vad frumos prin colantii din imitatie de piele pe care si-a cumparat-o si sora, colega, vecina si postasul?

De ce vrem ce au ceilalti? De ce nu avem propriile idei, si daca avem, de ce nu le punem in practica? Daca toti dau cu pietre intr-un om indiferent tie, tu de ce ridici piatra de jos? Ce ai de gand sa faci cu ea? Vrei sa-l tintesti si tu? Vei primi flori dupa? Ah, stiu, te vor accepta in turma. Toate pietrele aruncate de turma in cel singur nu vor face altceva decat sa-l intareasca, sa-l ajute, sa-i ofere materialul necesar pentru a-si construi ziduri inalte de aparare.

Daca toti prietenii tai si-au lasat barba, te-ai gandit ca poate pe tine te face sa semeni cu Sandokan? V-ati gandit vreodata ca prin incercarea de a tine pasul cu ceilalti s-ar putea sa devenim ridicoli? V-ati gandit ca daca azi apare o melodie noua, nu inseamna ca-i neaparat frumoasa si ca acolo unde nu exista expunerea propriilor gusturi nu exista unicitate? V-ati gandit ca vom incepe sa ne plictisim de noi? Ca daca Alex Velea scoate o noua melodie nu e obligatoriu sa apara pe Facebook ” 24353562536 shared this”?

Fiti voi insiva! Ascultati ceea ce va place! Dansati cum va place voua! Simtiti! Purtati fusta mamei si cravata tatei daca va sta bine! Scuipati pe strada daca voi credeti ca va caracterizeaza si ca vreodata cineva se va indragosti de voi vazandu-va! Comportati-va urat, injurati, fumati, beti, purtati tocuri de 15, fiti seci, indiferenti, nu raspundeti la mesaje, nu spuneti oamenilor ca va pasa de ei! Faceti toate astea daca intr-adevar simtiti si apoi nu uitati; FITI MANDRI DE VOI! Dar nu faceti asta doar pentru ca-i tare, pentru ca si altii o fac, pentru ca, vazandu-va, alt iubitor de turma va proceda la fel, faceti pentru ca astia sunteti voi, pentru ca daca ati sta singuri in camera ati face la fel! Ganditi-va ca poate un creier de aluna va aprecia si va va imita, dar mai exista cativa oameni care va pun etichete, poate ca nu le pasa atat de mult incat sa va atraga atentia. Sunt oameni care dupa ce v-au privit, v-au catalogat, iar pentru ei nu mai reprezentati prea mult, oameni care nu se vor mai obosi sa va asculte, oameni care cauta valoare intr-un om si n-o vor gasi in voi. Oameni care va vor goni precum un lup si va vor musca, va vor musca pentru ca voi ati gresit, nu pentru ca ei sunt rai.

Advertisements

Ce știu eu?

1502496_654623311267224_1621265068_n

Privesc ceașca asta de cafea prea tare, prea rece, prea veche și aproape că-mi pot vedea viitorul.  Asta-i o dimineață prea rece ca s-o pot iubi și prea tăcută ca s-o urăsc. Nu știu cum să fac să scriu pe înțelesul fiecăruia, și când spun fiecăruia mă gândesc la oamenii de care-mi pasă.  
 
Era prima dimineață în care mă trezeam fericită din ultimii ani. Mai avusesem o singură dimineață așa frumoasă în toată viața mea, iar aceea a fost dimineața în care te-am cunoscut pe tine. Țin minte și acum când trenul a oprit în Gara de Nord odată cu răsăritul soarelui. Eu încă eram mahmură. Nu știam ce caut acolo. Mi-ai oferit haina ta. Parfumul tău era prea dulce ca să te pot iubi. N-aș iubi niciodată un bărbat cu asemenea parfum. Iar haina aceea nu era deloc pe placul meu. Eram în trenul acela murdar și mergeam spre nicăieri. Mă priveai cu dragoste. Privirea ta mă înnebunea. Niciunul nu știa unde merge, dar nu ne-am fi oprit. Mi-aș fi dorit ca personalul ăla să meargă până la capătul lumii. A fost vina ta. Te-am avertizat că te iubesc prea puțin și că te voi iubi prea mult.
 
Mă priveai și mă priveam și eu în ochii tăi. Eram frumoasă. Știam că sunt frumoasă. Eram frumoasă prin ceea ce tu mă făceai să devin. Eram frumoasă prin simplul fapt că mă îndrăgosteam. Nici măcar un chip perfect nu-i mai frumos decât o femeie îndrăgostită. Iar eu eram mai mult de atât. În mine se așeza o furtună de simțiri. O femeie, atunci când iubește, e ființa perfectă, pe care n-o poți înțelege și n-o poți certa, nu-ți stă în putință decât s-o iubești. Ea-i romanul care-ascunde pagini întregi de cuvinte, pagini albe pe care le-nțelegi cu ușurință. Femeia care nu iubește-i tristă, blestemată. Frumusețea sa se ascunde-n lucruri simple-complicate, în ceea ce devinde când visează, în iubirea ce ți-o poartă și suferința sa. Orice ființă umană cunoaște suferința, dar cine luptă-i minunat.
 
Chipul unei femei îndrăgostite nu are asemănare, trupu-i umbră, buzele-s un tremur, pielea-i toată fericire, o chitară neacordată, o vioară fără coarde și arcuș, o pereche de ochi hipnotizați, o privire sălbatică, șuvițe blânde ce-atârnă pe umeri albi, curați.
 
O femeie îndrăgostită-i o creatură nebună, înnebunită, nestăpânită. Ea-i pasărea dintr-o colivie, e lumânarea care nu se stinge, e răspunsul unei întrebări. Femeia care n-a iubit e ființa care nu s-a iubit pe ea îndeajuns.

Fragmente

Imagine

Posedam ceea ce castigam cinstit. Posedam prin acte scrise si semnaturi. Posedam prin lege. Atat posedam. Oamenii sunt facuti sa fie liberi. Liberi precum pasarile cerului. Oamenii nu-i poti poseda. Ei discern si ofera, se ofera, isi ofera inima, ori increderea, ori sprijinul. Ceea ce-i iubire-i doar atunci cand fiecare coasta, cand vertebrele, gandul… cand prin vene curge amintirea altcuiva, cand fiecare molecula supravietuieste prin cineva care nu esti tu, ori mama, ori tatal tau. Cand pe un om strain tie, inima ta-l transforma in tine. Iar cand oamenii sunt tu, implicit impartasiti aceleasi sentimente. Cand doi devine unu, cand patru maini se transforma in doua mai puternice. Cand iubirea-i atat de curata incat nu mai are nume. O iubire frumoasa nu se numeste iubire, acel nume scurt si banal nu face decat sa strice farmecul. Cand iubesti, traiesti. Un substantiv nu poate defini asta cu exactitate. Ar fi prea simplu. Iar ce-i simplu, mie una, nu-mi place.

Ce-ncearca soarele sa-ti spuna cand rasare? Ce-ncearca el s-arate cand la sfarsitul lui decembrie inca straluceste?

Noi nu facem altceva decat sa ne traim destinul. Destin, care-i viitorul scris deja, stiut, ceea ce va urma si n-are cale de intoarcere. Daca asta-i destinul meu, atunci trebuie sa accept. Daca azi ai afla ziua de maine ce-ai face? Ai mai vrea oare sa traiesti? Te-ai bucura mai mult de moment? Ai astepta cu nerabdare maine? Cum se face ca atunci cand esti la cativa km de oras si-l vezi de sus ti se pare atat de asezat, de frumos, de unit, curat, iar cand te apropii incepi sa vezi mizeria si distanta dintre case si oameni?  Cum se face ca nu esti multumit de prezentul tau, dar cand el devine trecut il vezi perfect? Cum se face ca uitam mereu ce-a fost urat si amintirile raman frumoase?

Cum repari un om? Cum de nu-l poti repara si totusi cand dispare uiti ce-a fost stricat? In viata ta vei intalni tot felul de oameni si caractere care te vor schimba. Te vor schimba atunci cand vor pleca si tu vei face un scurt rezumat a ceea ce a fost. Te vor schimba amintirile. Atunci vei putea reproduce fiecare cuvant pe care ei l-au spus candva. Plecarea te schimba, nu prezenta. Te vei schimba in timp, nu intr-un moment. Si nu grabi procesul!  Toate vin la timpul lor. Plecarile-ti fac bine dupa ce se vindeca ranile.

Oamenii sunt facuti din aluaturi diferite, poate prea dulci, ori poate prea tari. Ei sunt facuti sa circule, sa umble prin vietile altora si intr-un moment in care obosesc, se vor stabili intr-un loc. Unii nu raman unde trebuie, iar apoi mai greu sa inceapa iar cautarile. Oamenii sunt facuti sa te invete si sa-nvete. Cand cineva pleaca trebuie sa te tii din nou pe propriile-ti picioare, sa-nveti din nou sa mergi, atunci ei nu te mai sprijina. Dar apoi… apoi vei putea alerga.

Dragă Moșule

Imagine

Azi am plecat de la ultimele două ore că mă grăbeam să merg acasă. De cum am ajuns am început să-mi spăl ghetuțele, pantofii, chiar și papucii de casă cu gândul că în seara asta vine moșul. Nu, nu cel care locuiește în apartamentul din stânga mea, ci Moș Nicolae. Ah, ce mă bucură gândul ăsta, ce mă bucură decembrie, Dar apoi mi-am amintit… M-a înfuriat rău gândul asta. Mi-am amintit de sărbătorile mele de când am început liceul. De serile pe care le așteptam cu atâta bucurie cândva. Poate că-i de vină vârsta, sau poate pentru că m-am tot mutat dintr-o parte-n alta în ultima perioadă, Moșul a și uitat unde să vină. Poate că nu mai fac faptele bune de care eram obsedată înainte, poate că m-a văzut Moșul când am mințit și-am luat o notă mică. Poate că… nu știu ce poate fi. Nu mai e ca atunci, lucrurile s-au schimbat, eu am mai crescut, dar mă bucur la fel de mult de momentele astea. Nu-ncetez niciodată să sper.

Anul ăsta-i super. Anul ăsta Moșul meu drag îmi aduce lucruri total diferite. Mâine dimineață mă voi trezi mai devreme și mă voi grăbi să mă uit în ghete. Voi găsi acolo de toate! Voi găsi anul ăsta grămezi întregi de griji, de dureri, voi găsi datorii, o sumă substanțială de bani de care trebuie să fac rost până mâine dimineață, voi găsi teze care-mi bat la ușă, răceală, nervi, dezamăgire. Voi găsi acolo așa de multe că am să-l rog pe Moș să mai pună și-n ghetele vecinilor că nu-i loc suficient. Am să caut bine, bine și într-un pantof am să găsesc întrebări nerostite, gânduri, teamă. Ah, ce-am să mă mai bucur! Deci prin asta deducem că nu contează cantitatea, ce va fi și ea destul de mare anul ăsta, ci calitatea, care… lipsește cu desăvârșire. Cred c-aș prefera nuielușa cu care mă amenințau ai mei c-am s-o primesc dacă nu-s cuminte!

Și totuși, în botul unui papuc de casă găsesc ceva, găsesc speranța. Speranța că totul va fi bine cândva. Nici nu mai contează când. Găsesc fericirea soarelui ce încă mai luptă cu frigul. A fost puternic toamna asta, n-a vrut deloc să renunțe. Găsesc acolo imaginea familiei mele frumoase care nu-nceteaza niciodată să mă uimească și să mă iubească. Găsesc oameni frumoși care-mi stau alături și-mi iartă greșelile zilnice, care-mi înțeleg gesturile infantile și mă ajută. Oameni ca Marina, cu care tocmai am vorbit la telefon și care a făcut un gest frumos pentru mine. Oameni pentru care merită să te trezești în fiecare dimineață și să-ți faci planuri. Oameni buni.

Realizez acum pentru ce mi-am spălat ghetuțele, mi le-am spălat ca să le port curate mâine la școală. Le-am spălat pentru că se murdăriseră. Le-am spălat ca să simulez frumosul sentiment pe care-l aveam înainte în serile de 5 decembrie. Azi e o zi normală, poate mai frumoasă. Mai frumoasă pentru că mi-am făcut puțină ordine în gânduri. Pentru că am primit azi o mustrare și-am realizat că unele lucruri sunt mai importante decât altele, că pe lista dorințelor mele unele au prioritate, că unele nu pot fi împlinite și singurul lucru bun pe care trebuie să-l fac este să mă resemnez.

 “Dragă Moșule, îți mulțumesc pentru zilele frumoase ale copilăriei în care m-ai făcut fericită și că mi-ai demonstrat că oamenii de lângă mine sunt mai importanți decât cadourile tale, că în scrisoarea mea pentru tine n-ar fi trebuit să cer niciodată mai mult decât iubire, că un cadou nu mă face cu nimic mai bună decât ziua de ieri, că nimic nu compensează cu dorul de mamă, cu nevoia de afecțiune, cu dragostea și setea de suflete calde. Îți mulțumesc, dragul meu, pentru emoțiile pe care mi le-ai oferit zilnic pe parcursul anului și pentru supărările din diminețile în care mi-ai adus păpuși blonde când eu am cerut brunete. Îți mulțumesc că nu mă mai vizitezi de când am plecat la liceu și că nu mai insemni așa mult pentru mine, oricum azi nu aveam timp să fac ordine prin casă așteptându-te pe tine. Spune-i lui Moș Crăciun că n-aștept prea mult nici de la el, că pentru mine sunteți amintiri din copilărie și tradiții minunate. Spune-i te rog să meargă la cei care au nevoie, la cei care cred în voi și n-au interese ascunse, la cei care vă așteaptă mai mult decât v-am așteptat eu. Închei aici că-i deja cam târziu și probabil te pregătești de-o noapte lungă.”

                                                                                                        cu drag, Ralu

                                                                                                      

Cum e?

Image

Sa renunti e cel mai usor. Sa renunti chiar atunci cand mai ai un singur pas pana la “finish”. Sa lupti e cel mai greu. “A lupta” in sinea sa-i un cuvant frumos, care descrie curaj si perseverenta. Dar satisfactia nici macar nu-i atat de mare, cand lupti ai in minte imaginea persoanei pentru care faci asta, te zbati pentru cel ce ti-a devenit icoana, o reconstruiesti din flori de mac si lalele rosii, cladesti pana la cel mai mic detaliu, te indepartezi cu mult de realitate si-o privesti perfecta. Ah, perfecta… De-ar exista, iubitule, perfectiunea! Cand obosesti din lupta ta meschina iti stergi ochii mari acoperiti de ceata si-ncepi sa vezi ceea ce-i de drept, sa vezi c-ai luptat atata vreme pentru o himera, pentru un chip asezat in spatele unui zid de defecte, pentru cel ce te-a ademenit cu ochi blanzi asemenea adierii de vant dintr-o dupa-amiaza de vara.

Acum e cel mai greu. Acum doare cel mai tare. Te implori sa lupti pentru ceea ce-i cu adevarat fericirea, fericirea ta, nu a altora, ce inseamna ea pentru tine, fericirea pe care ai primit-o pana acum neconditionat, iar acum… acum cersesti o singura farama. Acum e timpul sa vezi cat esti de puternic, si ghici ce, nu esti puternic deloc. Acum esti dezamagit sa stii cum se schimba viata, cum nu mai gasesti un loc al tau, cum te trezesti dimineata si simti ca te trezesti degeaba. Sa simti cum de azi patul tau este prea mare pentru tine si cum urasti singuratatea. Nu doar pentru ca esti singur, ci pentru ca nu esti cu acea persoana. Acea persoana care lipseste.

Acum chiar tu care esti atat de fascinat de cate lucruri frumoase poate descoperi un om in tine, chiar tu renunti. Renunti pentru ca nu ai alta varianta. Renunti in ideea ca oricum s-ar fi sfarsit, ca obosisei si ca incepusei sa traiesti prin altii, sa vezi lucrurile asa cum le vad ei, sa le simti asa, sa te crezi pe tine incompetent, sa ajungi sa te urasti pentru ca nu poti fi altfel, sa te abtii de la cum ai vrea tu sa fii. Dar ce se intampla atunci cand esti multumit cu asta? Cand nici nu-ti doresti altceva? Cand asta simbolizeaza in viziunea ta fericirea? Sa renunti de teama ca esti singurul care trece prin asta, de conceptiile pe care ti le-ai format, de ura pe care o vezi in oglinda, ura pe tine, de “nimeniul” care te simti, de las, de slab. Atat de slab incat renunti doar daca esti singur, spui vorbe pe care nici tu nu le crezi doar ca sa indepartezi, doar ca sa eviti privirea, te ascunzi prin colturi doar ca sa nu mai vezi, sa nu simti prezenta sa fermecatoare, prezenta care te-a facut sa tremuri inca de prima data.

Cum e cand n-ai vrea sa fie? Cum e cand vrei sa vorbesti cu cineva despre ce simti si nu ai cu cine? Cand eviti sa stai singur si intr-o singura zi faci toate lucrurile pe care le-ai amanat pana acum, cand vrei sa o iei de la capat, cand uiti ca de la orice capat ai lua-o vei pleca cu aceleasi regrete, ca timpul nu le rezolva pe toate in totalitate, cum e cand brusc nu mai ai idei si nu mai ai motiv sa scrii, cand nu mai ai motive. Motive sa crezi. Cum e cand visezi sa iei un om in brate si cand deschizi ochii singurul cuvant pe care il poti rosti este “adio”? Cum e cand spui adio? Cand singurul moment in care mai respiri este atunci cand oftezi, cand vrei sa pleci undeva departe ca sa nu te intrebe niciun curios ce ai. Cand te simti atat de josnic incat ti-e teama ca orice om care apare ti-ar putea fura fericirea, ca oricine-i mai bun decat tine, ca toti merita, doar tu nu. Cand vezi rival orice om, doar pentru ca tu nu ai incredere in tine, doar pentru ca te stii pe tine cat esti de slab. Cand ai fi implorat pentru o imbratisare si simplu fapt ca n-ai primit-o atunci cand tremurai, acum e prea tarziu. Cand acum o imbratisare ti-ar face mai mult rau.

Cand vrei sa dispari, sa uiti, sa ierti, sa mori. Cum e atunci cand oamenii pleaca? Cum e? Spune-mi tu, iubitule, cum e?

If tomorrow never comes…

Imagine

Cele mai importante lucruri în viață, idealurile mele, speranțele sunt acum nimicuri. N-am apreciat niciodată ceea ce era cu adevărat de apreciat. Poate că n-am iubit suficient de mult. Poate că am uitat să uit. Poate că într-o zi am fost fericită și mi-am permis să aștept asta în fiecare moment. Nimic nu-i pentru totdeauna. De fapt rareori ai norocul să posezi ceva pentru o perioadă lungă, dar nu interminabilă.

Ce se întâmplă atunci când o perioadă frumoasă se termină, dar totuși n-ai curajul să accepți? Ce se întâmplă când tragi de timp doar de dragul a ceea ce a fost cândva? Când mai ceri o clipă, încă o clipă și iar o clipă în speranța de a găsi o soluție. Ce se întâmplă când ești prea mic și laș să oprești totul, să renunți, să te dai jos de pe ringul tău frumos de dans și să spui “Am obosit!”, să iei o pauză, o pauză lungă în care să te gândești bine dacă asta-i ceea ce ai vrut, dacă nu cumva tu ai visat să devii pictor, cântăreț ori actor, dar nicidecum dansator. Niciodată nu vei dansa frumos dacă te strâng pantofii. Există doar două modalități prin care poți fi un dansator excelent; îi poți schimba, ori poți renunța. Depinde cât de mult îți dorești acel lucru. Și cum spune și Paulo Coelho în “Alchimistul”: “Atunci când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră în realizarea dorinței tale.”

Azi lasă-te purtat de val, azi iubește tu mai mult de cât ești iubit, azi oferă ceea ce tu n-ai primit niciodată, azi cântă, azi joacă-te cu un copil și privește-i încântarea din ochi, azi cerșește ceea ce ieri ai crezut că ți se cuvine, azi fii umil!

Nimic nu poate egala “nimicurile” de zi cu zi pe care oamenii le fac pentru noi. Azi lucrurile mari devin nimicuri și nimicurile devin mari. Oferă azi mai mult și mâine oferă totul! Oferă tu chiar dacă nu primești, iar poate că nu azi, nici mâine, poate că într-un an vei primi înapoi înzecit. Poate că suntem fericiți în fiecare zi, dar uităm să zâmbim. Fericirea nu stă într-un zâmbet, fericirea stă în noi, în ceea ce devenim atunci când inima noastră bate cu putere, atunci când privirea noastră strălucește nebună, când un simplu om ne strânge mâna cu putere. Fericirea nu-i atunci când o femeie primește un buchet imens de trandafiri, ci atunci când bărbatul său iubit îi oferă într-o zi oarecare o ciocolată, fericirea nu-i atunci când cineva te sună zilnic, ci atunci când după mult timp în care nu v-ați vorbit acesta te strânge cu putere în brațe, atunci când uită chiar să-ți spună că i-ai lipsit.

Cine-ți spune că-i lipsești, dar nu vine să te vadă, minte. Cine-ți spune că te urăște, dar are buzele tremurânde, minte. Cine-ți șoptește “Te iubesc!”, dar în privirea sa nu se zăresc lacrimi și emoții, minte. Fii tu sincer! Fii tu curajos! Într-o zi vei întâlni oameni care trăiesc fiecare cuvânt pe care ți-l spun și abia apoi vei realiza că oamenii pe care i-ai pierdut, de fapt nu sunt pierduți. Oamenii pe care tu “i-ai pierdut” sunt cei care se rătăcesc, sunt cei care nu sunt capabili să ajungă până la finalul cursei, cei care nu te merită, cei care nu au suficiente valori ca să te merite. Fii tu tatăl și lasă-i pe ei precum fiul risipitor; atunci când vor găsi drumul înapoi spre tine, iartă-i.

Toți avem un scop, toți avem un talent ascuns, toți suntem speciali, dar uneori, în dorința de a deveni “un cineva” rapid, din graba de a ne afirma, din întâmplarea de a deveni banali, ne pierdem. Uităm de unde am pornit și, din nefericire, unde trebuie să ajungem. Dacă ziua de mâine nu va mai exista, ești fericit azi pentru ceea ce ești?

 

Ce vor femeile?

Imagine

1.”Am sa ma intorc!” mi-a zambit bland barbatul in tricou alb si jeansi. Sireturile tenesilor lui erau nelegate si atarnau murdare, aveau un aspect neplacut, dar ii dadeau acel aer de barbat calator, care nu-si petrecea prea multe nopti acasa, de om ce locuieste singur si nu stie sa faca prea multe, aerul acela de neajutorat, ce facea femeile sa-l veneze si sa lupte pentru a-l rasfata si a-i imbunatati aspectul. Desi avea ochi mici ce ascundeau tristete, zambetul sau a facut ca buza mea de sus sa tremure. Parul sau neglijat si barba mare il imbatraneau cu ani buni. Nu avea deloc stil. Nu stiu ce-mi placea la el. N-am inteles niciodata.

2.”Am sa ma intorc!” mi-a zambind fericit barbatul in sacou negru cu cravata dungata. Pantalonii sai erau calcati perfect, pantofii lustruiti erau poate mai curati decat papucii mei de casa, iar ochelarii de vedere ce si-i aseza la un interval fix de timp pe nas erau aburiti de tristetea despartirii de mine pe parcursul zilei. Locuia singur, desi daca n-as fi stiut asta, as fi jurat ca mai locuieste cu trei femei care au grija de aspectul sau fizic. Parul era deseori mai aranjat decat al meu, tenul perfect, ras proaspat la fiecare intalnire. Era atat de stilat. Nu stiu ce nu-mi placea la el. N-am inteles niciodata.

1. A trantit usa fara ca macar sa-mi dea un sarut de ramas-bun. Stia inca din prima clipa in care a iesit pe usa ca in urmatoarea saptamana va disparea din viata mea si ma va suna dupa o bucata buna de vreme, cand va inventa scuze penibile, nepasandu-i daca voi crede vreun cuvant din ce-mi va spune. “Crezi ce vrei! Ar trebui sa fii recunoscatoare ca te-am sunat.” Pentru o secunda am crezut ca la telefon vorbesc cu Dumnezeu. Recunoscatoare!? Eu!? Supararea mea trecea usor cu un “Imi pare rau! Mi-a fost dor de tine!” Apoi reincepea viata mea frumoasa, continuam sa-l iubesc exact asa cum era, nu ceream nimic mai mult. Il iubeam nespus.

2. Inainte de a inchide usa s-a intors si m-a imbratisat. Nu si-a luat ramas bun pentru ca nu-i placea cum suna, stia ca ma va suna de nenumarate ori pana cand seara se va intoarce la mine. Suna uneori doar ca sa-mi auda vocea, imi povestea fiecare amanunt, imi spunea problemele sale de serviciu si ma ruga mereu sa-l ajut, chiar daca stia ca nu ma pricep mai deloc la matematica. Cand ma alintam si-i spuneam ca ma supar ca nu m-a sunat, chiar daca acesta era in timpul unei sedinte importante, imi aducea flori si-mi strecura mereu un bilet frumos in care-si marturisea sentimentele. Apoi reincepea viata mea monotona, continuam sa ma oblig sa-l iubesc, as fi cerut de zece ori mai mult. Nu simteam nimic.

1. Lunile treceau usor, ma indragosteam tot mai mult. Relatia noastra se consuma mai mult prin certuri decat prin momente frumoase. Nu ieseam niciodata impreuna in oras, ne vedeam rar, dar mereu ma convingea ca asa-i normal, ca n-am de ce sa-mi fac griji. Acum tind sa cred ca eu ma convingeam, nu el. Cred ca eu ma minteam, nu el. Cu bune si rele, atat de putine bune, se implinea anul. Am pregatit o cina romantica, am gatit o zi intreaga, abia de am avut timp sa ma aranjez pentru barbatul pe care-l iubeam atat de mult. Am aprins o lumanare si-am dat drumul incet la muzica. El intarzia. Nu mi-a raspuns la nenumaratele apeluri, iar in cele din urma lumanarea a ars pana cand s-a topit. In miezul noptii, dupa multe lacrimi varsate, am fost trezita de zgomotul facut de iubitul meu care zacea lat pe canapea, era beat si-mi striga ca-i e foame. A doua zi mi-a marturisit ca a uitat si ca a fost la un meci cu baietii, doar ca probabil au existat si prelungiri, altfel nu-mi explic urmele de ruj de o culoare extrem de vulgara de pe gatul sau.

2. Lunile treceau atat de greu, ma plictiseam mai mereu. Relatia noastra era perfecta, el nu gresea niciodata, oferea momente si surprize minunate. Ieseam in fiecare vineri si sambata, iar uneori, cu riscul de a merge obosit a doua zi la serviciu, mai ieseam si in timpul saptamanii. Uneori ma gandeam ca iesim prea des si in mintea mea imi desenasem o alta imagine a lui, de om obsedat de mine, aproape ca-l detestam pentru minunatele lucruri pe care le facea pentru mine. Ma minteam singura ca are gramezi de defecte, desi cred ca perfectiunea sa era cea care ma indeparta de el. Dupa atatea clipe ce ar fi trebuit sa fie minunate, se implinea anul. A facut rezervare la cel mai scump restaurant din oras. A venit mai devreme cu 15 minute pentru a fi sigur ca nu ies mai devreme pe usa. Planuise sa ma astepte in fata usii cu un buchet de lalele rosii, fiindca stia cat le iubesc. Ma complimenta des si asta ma enerva cumplit. Dupa o seara ce in viziunea sa trebuia sa fie perfecta, mi-a spus ca ma iubeste, dar ma plictisisem de marturisirile lui, auzeam aproape zilnic aceste cuvinte si nu mai aveau farmec.

1. L-am iertat si pentru acestea si pentru multe altele ce urmau sa vina. Plangeam in fiecare noapte, devenise o obisnuinta. Stiam cate imi facea si totusi mai speram sa imi raspunda cu aceeasi iubire intr-o zi. Prima zi cand m-a lovit, prima zi cand m-a parasit, prima zi cand m-a jignit, cand m-a inselat. Toate acestea… M-am mintit ca eram vinovata si ca le meritam.  Imi doream sa ma schimb ca sa-l fac fericit, dar orice schimbare era in zadar. Cautam in privirea sa adanca, tot sperand sa gasesc sentimente frumoase pentru mine, dar era tot mai rece. Intr-o zi am inteles totul. I-am gasit jurnalul si-am citit cateva pagini care mi-au fost suficiente; “N-o mai suport. O urasc pentru perfectiunea sa. Ma iubeste prea mult si nu-i pot raspunde. Ma gandesc mai mereu la cealalta. Ea e… atat de rece. Ma ignora mereu. As vrea sa fiu cu ea mai mult decat orice!”. Atunci am realizat ca nu-l iubesc. Nu am suferit deloc atunci cand m-a parasit pentru ea.

2. Se comporta mult prea frumos cu mine si deja ma plictisisem. Nu puteam sa-i raspund la toate acelea. Era prea mult pentru mine si-mi doream pe altcineva care sa fie mai distant, care sa ma faca sa fiu nerabdatoare sa-l vad. Imi doream sa se schimbe, ca sa pot fi fericita cu el. Incetasem sa caut ceva in privirea sa, pentru ca la primul contact vizual de la orice distanta, oricine ar fi vazut cata dragoste imi poarta. Era tot mai dragastos. Intr-o zi am inteles totul. I-am citit jurnalul si-am inteles ca si el il citise pe al meu: “O iubesc prea mult si am luptat cat am putut sa n-o pierd. M-am saturat sa par mereu fericit, ca si cum nu s-ar intampla nimic. Stiu ca nu reprezint niciun interes pentru ea asa ca am s-o las libera. In seara asta ma mut la Hannah. Stiu ca ea ma iubestr de mult timp.” Atunci am realizat cat de mult il iubeam. Am suferit ani intregi dupa ce m-a parasit pentru femeia care-i raspundea la gesturile sale frumoase, timp in care am avut mai multe internari si cateva momente in care am incercat sa scap de suferinta.

Am pus in paralel doua situatii diferite traite de femei diferite extrase din paginile lor de jurnal. Ar putea fi un raspuns la “Ce vor femeile?” cred…