Noi aici si voi acolo

Imagine

– Cum se vede lumea de acolo de sus?

– Lumea… Lumea, de aici, e mai frumoasa!

– Cati oameni vezi?

– De aici vezi sute de oameni, vezi orase-ntregi, vezi munti si ape. Aici totul e curat.

– Ah, cat as vrea sa fiu cu tine!

– Si eu as vrea sa fiu cu tine, draga mea!

– Nu,nu… Eu as vrea sa fiu acolo! Sa fiu sus, atat de sus incat sa vad oamenii furnici si sa-mi las trupul pe-un nor alb.

– Ahm, ai vrea sa fii in locul meu deci?

– Da,da! Sa fiu o pasare, sa zbor, sa zbor toata ziua.

– Dar draga mea, aici sus, nu poti iubi.

– Cum sa nu iubesti? De acolo vezi asa de bine! Vezi cine-i bun si cine nu, de acolo-ti poti alege de cine sa te indragostesti.

– Dar nimeni nu te iubeste pe tine aici. Aici iubesti doar tu. Aici te iubesti pe tine, iubesti cerul, soarele care-ti dezmorteste aripile intr-o primavara timpurie, aici iubesti tot ce privesti, dar pe tine… pe tine te iubeste doar ploaia. 

– De ce ploaia? 

– Pentru ca ploaia te face sa uiti de griji. Ploaia-ti spala sufletul de ura. Ea e o binecuvantare pentru mine.

– Si tu nu racesti?

– Nu, draga mea. Raceste doar cine nu-si lasa sufletul in ploaie. Doar cei ce-si imbraca sufletul in haine groase si mint ca iubesc ploaia.

– Dar eu, eu vreau sa zbor.

– Ah, placere mai mare decat zborul nu exista intr-o viata de pasare. Dar tu… tu esti om, iubito!

– Si? Eu vreau sa zbor!

– Si oameni nu zboara. Oamenii sunt facuti pentru pamant, ei sunt facuti sa se gaseasca unul pe celalalt. Noi, pasarile, suntem facute pentru vazduh, noi ne cautam aici, zburam si uneori ne asezam pentru a va privi pe voi, cat de frumosi sunteti in perechi!

– Deci tu esti singur?

– Si pasarile se iubesc, dar nu ca voi. Noi pasarile traim mai mult prin povestile voastre. Noi ne asezam pe crengi mari infrunzite si va insiram voua triluri dulci, noi va imploram sa va iubiti.

– Ah, eu n-as putea trai acolo.

– Nu, iubita mea. Tu traiesti ca sa iubesti, nu ca sa zbori.

Advertisements

Daca

tumblr_mame1evxol1rvbkf1o1_500_large

Dacă într-o zi razele soarelui au căzut blând la fereastă ta și ți-au șoptit cuvinte dulci să știi că am fost acolo.

Dacă într-o zi picăturile reci de ploaie ți-au sărutat puternic pielea să știi că am fost acolo.

Dacă într-o zi vântul ți-a mângâiat nebun părul frumos aranjat să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi nisipul umed ți-a gâdilat jucăuș tălpile goale să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi marea agitată s-a făcut una cu privirea ta și ți-a cântat ode vechi să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi o pasăre și-a făcut cuib dinaintea ta și ți-a dezmierdat urechile cu al său glas să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi un tren s-a oprit în stația ta și-a așteptat să-ți iei adio de la toți călătorii să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi n-ai știut ce să faci cu viața ta și-ai disperat de teamă să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi m-ai strigat și n-ai primit niciun răspuns, eu, să știi că eram acolo.

Dacă într-o zi ai avut nevoie de sprijinul meu și eu eram departe să știi că eram acolo.

Dac-ai așteptat telefonul meu și am uitat să te sun să știi că eram acolo.

Dacă m-ai implorat să nu te uit și eu te-am uitat să știi că eram acolo.

Dac-ai plâns într-o zi și-ai suferit, dacă n-ai știut să alegi să știi că eram acolo.

Dac-ai râs isteric într-o zi și nu ți-ai încăput în piele de fericire să știi că eram acolo.

Dacă m-ai căutat în zare cu privirea și-ai suferit din cauza mea să știi că eu eram acolo.

Prezența mea n-ai simțit-o-n momentele în care eu trebuia să fiu acolo și totuși eu eram, eram acolo. Eram când mă urai și eram când mă iubeai. Am fost cu tine când nici măcar nu ți-ai închipuit c-aș fi putut fi. Am fost cu tine când te-ai întristat că lipsesc și tot acolo am fost când mă priveai și mă simțeai. Am fost până și atunci când n-ai fi vrut să fiu. Tot acolo, tot eu, tot noi. N-am lipsit niciodată. Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să plec. Ți-am promis mereu c-am să mă-ntorc chiar de n-am plecat niciodată. Ți-am promis să fiu și-am fost. Mereu noi. Mereu în inima ta. Mereu în gândul tău, fie că m-ai înjurat și blestemat, fie că m-ai certat și evitat. Mă evitai căci mă iubeai. N-aș pleca nici dacă m-ai izgoni. Sunt aici, lipită de-un perete al lumii tale, trăiesc printre ruine și costruiesc din ele un pod spre tine. Tine, tu, om al meu.

Dacă într-o zi te vei trezi și eu n-am să mai fiu acolo…

Dacă într-o zi îți va fi dor…

Dacă într-o zi îți vei aminti de mine…

Dacă mă vei căuta și nu mă vei găsi…

Să știi că eu sunt tot acolo. (pentru cei 2g din viața mea)

6

Image

În 6 luni poţi spera în fiecare zi, poţi aduna frunze(dacă ai noroc şi prinzi toamnă în perioada ta vei avea cea mai frumoasă colecţie de frunze), poţi trimite scrisori sau te poţi perfecţiona în făcutul fursecurilor. Tot atunci poţi vizita acelaşi loc neinteresant de 22 de ori şi abia a 23 a oară să observi cât de minunat e. În fiecare zi în 6 luni îţi poţi măsura pulsul şi vei observa că cele mai multe bătăi sunt atunci când îl zăreşti întâmplător pe stradă; la semafor, aşteptând la coadă sau plimandu-se cu ea prin parc. În 6 luni poţi muri la fiecare apus şi poţi învia la fiecare răsărit. Poţi merge pe stradă fără să te asiguri şi să numeri câte maşini te claxonează, ori poţi încerca toate sortimentele de ciocolată. Poţi deschide cutia Pandorei şi apoi să fugi după toate defectele să le închizi din nou. Nu mai spun câte milioane de râsete poţi strânge şi să uiţi motivele. După ce strângi milioane de frunze, le poţi aduce înapoi la copacul lor, că doar acolo mai pot fi fericite. Poate într-o zi se vor contopi din nou, exact că voi doi, dar tu nu vrei asta. După o lună de motive pentru a-l iubi ţi-a dat 6 luni de ură, iar după 6 luni de ură tu îi dai înapoi şansa de a-ţi fi alături. Timp de 183 de zile ai strâns regrete pe care azi le transformi în amintiri urâte şi dai speranţa lunii, unei singure luni care te-a bucurat. Doar una… Care echivalează cu 12. O lună şi eşti a lui o viaţă, chiar dacă el nu te vrea.

Masca

tumblr_mlgxgbZXxA1r87i11o1_500

Tic-Tac! Aud fiecare secundă care zboară. Las timpul să plece. Tic-Tac! A plecat. Tic-Tac! Regret fiecare moment pierdut. Las amintirile să mă doboare. Tic-Tac! Sunt la pământ. Să spun drept, să fiu sinceră, să nu mă ascund, să renunț la perdea, să-mi descopăr identitatea… Scriu mereu aceleași lucruri probabil plictisitoare, despre același “el”, obiect, ori om, poate un prieten, sau un frate. Scriu despre un singur om, o ființă, o muză a mea. I-aș da un nume, să-l știu doar eu, doar eu să-l privesc și să-l am. Nu-l am, acesta-i adevărul. Dacă l-aș avea nu aș mai scrie, l-aș privi și nu l-aș împărți cu voi, nu i-aș scrie numele aici, mi-ar fi teamă să nu plece din nou. Acum e doar aici, pe foaia albă, acolo va rămâne probabil o veșnicie, până atunci când voi decide să ard hârtiile, iar atunci… Atunci el se va plimba liber prin lume, suflet de cenușă, trup sfârșit în flăcări, un întreg ce încă zace în mintea mea. Nici măcar nu știu dacă e real. Poate-i doar o poveste veche ce-am auzit-o undeva cu ani în urmă, poate m-a impresionat atât de mult încât mi-am imaginat-o și-am memorat-o. Poate provine din halucinațiile pe care le am de la durerile puternice de cap. Poate există și nu mi-a dat șansa să mă satur de îmbrățișările lui. Un om cu mască albă pe care-l știu bine, nicidecum c-ar fi dat greș cu masca sa, doar că privirea… Privirea n-a putut-o ascunde, din păcate n-am putut găsi nici măcar o urmă de sinceritate acolo. Mă pierdeam în cuvintele sale frumoase și pluteam deasupra cerului, fără măcar să bag de seamă că acesta se întuneca la picioarele mele tot mai repede. Așa era în visul meu. De mic copil am făcut asta, greșeala asta care-mi secătuiește orice putere, greșeala de a nu face diferența între vis și realitate. Niciodată n-am pus o barieră între ce se întâmpla atunci când închideam ochii și atunci când îi deschideam. Așa am început pe zi ce trecea să confund lucruri, să trăiesc în ficțiune, să pierd realitatea crudă, dar ,cel mai rău, și pe cea frumoasă. Știu că probabil vă sună cunoscut, știu că probabil mă veți numi plagiatoare, dar trebuie să dau un nume celui despre care tot vorbesc, i-aș da probabil numele de “Cel-ce-fură-fericire”, ori “Mi-ai-adus-tristețe”, dar ar fi absurd. Ar fi prea lung și prea trist să scriu asta de fiecare data, iar eu sunt prea leneșă, sau poate doar am visat într-o zi că sunt. Am să-l numesc “Bărbatul cu mască”, am să prescurtez apoi “masca” și am să încerc să vă vorbesc frumos și cu toată dragostea mea încă vie despre el, n-am să-i pătez imaginea și-am să scot la iveală doar părțile sale bune, cu riscul că pe zi ce trece, cu fiecare rând scris, cu fiecare articol postat, mă voi îndrăgosti mai tare de el. 

Timp

Image

Te-ai topit in ochii mei si-ai devenit o lacrima, iubire. Ai devenit un proscris pe taramul meu si nu te mai pot aduce inapoi. Esti cea mai dulce lacrima. Obrazul meu arde de dorul buzelor tale si se-nroseste la amintirea ta. De fiecare data cand ne despartim ma tem sa nu cumva sa fii o fantasma, ma tem sa nu-mi fi imaginat barbatul perfect si sa-l astept toata viata. In fiecare seara te astept in acelasi loc si tu nu vii niciodata. Poate ca ai gresit adresa. Poate si tu ma cauti zi de zi, dar traiesc cu speranta ca va veni momentul cand vei umbla pe toate strazile pana vei ajunge la a mea. Nu mai tii minte adresa, iubire? Nu mai stii cand ma imbatasem atat de tare din gustul buzelor tale incat ne-am ratacit si m-ai certat? Mi-ai spus sa nu mai fiu copil, iar eu mi-am dat toata silinta sa fiu femeie, dar n-am putut. Imi aminteam de desenele mele preferate si mustaceam. Cand m-ai intrebat ce-i, am spus ca ma gadila barba ta. Am uitat, iubire, ca tu doar ce te barbierisei. Iar m-ai certat. In ochii tai eram ca un melc fara cochilie, mai aveam atata de mers pana sa ajung pe drumul cel bun si , saracuta de mine, eram fara de ajutor. Tu m-ai salvat. Mi-ai facut mult rau din iubirea ta ca sa ma inveti sa fiu tare. Mi-ai facut rau pentru ca ma iubeai tu mult. Te grabeai mereu, iubire, mai stii? Mereu trebuia sa fugim ca n-aveai tu timp. Imi spuneai mereu ca eu am mai mult timp ca tine si uneori vedeam regrete licarind in ochii tai. In timpul tau scurt, tu invatasei sa te bucuri de momente marunte, invatasei sa gandesti doar o data inainte de a face un lucru si-ncercai sa ma schimbi si pe mine, dar eu eram orbita de timpul meu mult. Eu nu te intelegeam, iubire. Credeam ca te joci. M-as fi jucat si eu, dar ma chinuiam sa fiu femeie. Cum poate o fetita sa fie femeie? Cum sa ma prefac? Cum sa nu mi se para amuzant Johnny Bravo si Viata cu Louie? Mai stii, iubire, cand mi-ai spus ca trebuie sa sune alarma? Ca dupa ce suna alarma ne vom trezi amandoi si vom disparea? Ca vom merge pe drumuri separate si nu ne vom mai putea intoarce inapoi? Mai tii oare tu minte? Mai stii cand m-ai implorat si obligat sa traiesc momentul pentru ca nu am foarte multe din acestea, ca nu-i timp sa ma gandesc daca-i bine sau rau, si ca dupa ce suna alarma o sa am o viata intreaga sa cuget? Eu nu te-am ascultat. Noi am disparut si am ramas doar tu si eu. Noi nu mai exista, iubire. Te caut in toti barbatii pe care-i intalnesc. Tu oare chiar vorbeai serios? N-ai glumit tu cu mine? Nu-i asa ca vei mai veni? Nu-i asa iubire ca si eu sunt iubirea ta? Nu-i asa ca acolo, undeva, departe ma cauti cu privirea in zare, nu-i asa ca ma cauti cu disperare in amintirea ta? Acolo sunt atat de vie. Mereu voi fi vie in amintirea ta, nu te las, iubire, sa ma uiti!