Revolutia sufletului

Image

Suntem captivi in propriul nostru trup si acest lucru ne va distruge intr-o zi. Nu azi, dar maine nimeni nu ne ofera certitudinea ca vom trai la fel. Ne obsedeaza idei banale, ne ocupam timpul asa cum si-l ocupa si ceilalti, am renuntat de mult la ideea de a fi “unul intr-o multime” si ne ascundem privirile dupa o pereche de ochelari de soare in zilele ploioase. Ne ascundem de oamenii care ne iubesc si pe care-i iubim; cel mai tare e acela care pare dur! Nu-mi pasa! Sunt destul de dura acum? Acum ma iubesti? Nu mi-e teama de indiferenta celor din jurul meu la fel cum nu mi-e teama sa-i iubesc atunci cand ei n-o fac.

Inchidem in lanturi idei minunate, idei care ne-ar putea aduce pe cele mai inalte culmi, inchidem in noi sentimente ale caror denumiri nici macar nu se gasesc in dictionar, pentru ca prea putini sunt dispusi sa le simta. Transforam din iubiri frumoase de orice natura in depresii si jocuri grele. Transformam si comparam. Ne iubim pe Internet. Ne certam si ne impacam. Ne dam “ignore” ori de cate ori ne suparam, apoi uitam ca existam. Uitam de noi.  

Iubirile pe Internet dureaza cel mai putin, vorbim cu chipuri fericite fotografiate… Cum ar fi sa ne fotografiem in timp ce plangem sau radem isteric? Suntem captivi in propriul trup. Asta suntem! Am uitat sa ne exprimam. Am uitat sa le spunem celor din jur ce simtim. Am uitat sa ne iubim frumos. Am uitat unde am ascuns cheia, iar acum nu ne putem descatusa de dependente. Am uitat sa fim dependenti de oameni, sa-i privim, sa-i atingem si sa le simtim caldura. E mai usor sa dormim cu caloriferul in brate decat sa oferim imbratisari. E mai usor pe Internet.

Apasam “sign out” ori de cate ori intampinam situatii neplacute. Cel mai rau e ca nu vedem privirea celui care se afla in spatele calculatorului, daca ii pasa sau nu, nu stim ca altii plang in timp ce noi vedem un film si-l mai oprim din cand in cand sa le mai insiram cateva randuri. De aceea convorbirile au ajuns atat de scurte si de dese, atat de … non-sens. Ce ne spunem atunci cand nu avem ce sa ne spunem? Ne spunem nimic in fiecare zi pentru ca abuzam de timp, nu mai avem cand sa ne gandim la oameni pentru ca vorbim in permanenta, nu avem timp sa simtim cum e fara ei, iar atunci cand pleaca… 

Ne simtim singuri. Ne simtim singuri pentru perioade scurte de timp, pana cand gasim un om la fel de “singur” care sa ne faca sa fim “on” pana la 5:00 dimineata. Apoi dispare si el. Vor disparea atatia… Ne dam sfaturi, iar dandu-ne sfaturi nu facem altceva decat sa pierdem timp. Nimeni nu va invata din greselile mele, dar stiindu-le, le va critica. Iubim sa fim captivi. Iubim asta voltuntar sau involuntar.

Azi, in sufletul meu e o revolutie. Nu stiu ce-i azi in sufletul vostru, dar eu de azi nu mai sunt captiva. De azi am sa merg acolo unde simt sa merg. De azi voi vorbi mai putin si voi simti mai mult.  Azi, in cartea vietii mele, se va schimba istoria. Revolutia sufletului meu incepe!

Advertisements

Sansa

Mă strigă și mă zdruncină. Alarma sună din ce în ce mai tare, ticăitul ceasului pornește din nou. Mi-am dorit o nouă viață, iar acum pulsul meu crește. I-am cerut Lui, Celui care m-a creat, i-am cerut lui Dumnezeu o șansă. Și-o voi primi după ce voi vedea tot ce a fost rău, tot ce n-a fost bine sau tot ce am greșit. Voi vedea ceva ce-a fost candva o greșeală, mă voi vedea pe mine. Am putut pleca din grădina asta și totuși am ales să rămân. De ce să plec când vine vara? Că doar toate au început de atunci, de când m-am îndrăgostit eu de zborul unui pescăruș și-am căzut în nisip, acolo unde s-a născut sentimentul acesta. Cui să-i spun dacă nu-ți spun tie? Că tu știi deja. Trebuie să-mi văd viața toată ca să-ncep alta. Și pornesc de unde am pornit mereu. Curat-murdar într-o încăpere mută în care liniștea cade zgomotos peste mine, peste el, dar nu și peste noi. “Noi” reprezintă cea mai rătăcită legătură care nu ne mai leagă. Și tace. Mereu a căutat cele mai simple cuvinte să-mi răspundă la întrebări pe care nu am avut tăria să le pun decât o singură dată, iar asta a fost suficient să înțeleg esențialul de mai multe ori, din diferite perspective, toate greșite. Îmi aduc aminte cum uitam, cum iertam de zece ori, cum greșea de o sută. Era atât de frumos la început, când eu îl căutam acolo unde știam că nu l-aș putea găsi niciodată, pentru că evitam să fac din noi o obișnuință, astfel că nu a știut niciodată că eu îl caut. Îl găsesc diferit, dar îl vreau la fel, nu știu ce lipsește. El este cel pe care l-am dorit din totdeauna, cel pe care nu l-am avut niciodată, cel imaginar. Doar tu îl știi, proiecția sa din mintea mea pe care am iubit-o, sentimentul acela de teamă pe care te-am rugat de atâtea ori să mi-l explici. De ce și iar de ce? De ce așa și de ce nu altcumva? În mintea mea cuvinte zdrobite de întrebări se refac și apar din nou. El… el este gândul. E al meu. Gândul meu. Gândul că nu pot cunoaște un om fără să-l pierd atunci când nisipul din clepsidra noastră se scurge. Să-l cunosc și să-i spun: “Hei, eu sunt cea pe care o vei pierde! Urăsc faptul că te-am cunoscut, căci va trebui să fiu cândva străina ta.” Nu mai pot trece cu vederea peste lucruri mărunte, nu mai pot așa. Nu mai pot să trăiesc cu gândul. Și poate-aș vrea să fiu o altă eu, o altă parte, o muză, ori o pasăre. Să uit c-am fost, să uit c-ai fost, că suntem și sigur vom mai fi. Dar dacă uit nu mai am nimic, nu mai am singura mea fericire. Fericirea c-am fost cândva fericită. Dacă-mi pierd gândul va trebui să-l caut, căci fără el nu voi mai avea trecut, iar trecutul… Trecutul este partea mea preferată, partea în care eu zâmbesc și pe care o numesc “Mereu”, căci el este prezentul și viitorul meu. Ți-aș mărturisi că nu am pe nimeni, dar știi deja. Am grămezi întregi de prieteni pe care îi țin în cutiuțe și în colivii, pe care-i iau mereu cu mine, dar nu vor să iasă  de acolo, iar eu nu vreau să intru. Și rămân mereu, doar eu… eu și cu tine. Am să-mi deschid aripile și-am să zbor atât de sus că-mi va fi frică să mai cobor. Și poate că într-o zi voi ajunge la tine și-am să stau întinsă-n palma ta, unde mă voi odihni și-am să pot începe o a doua zi singură, fără el. Să nu mă mai ascund de sentimente și să nu mă mai doară nimic. Să trec printr-un uragan de cuvinte și niciunul să nu mă lovească. Fără auz. Îmi pierd auzul și dansez pe muzica sufletului meu care, da, îmi place mai mult. Azi noi ne dividem, ieri ne-am contopit și azi ne dezlipim. Rămân răni adânci, pe care doar timpul le va vindeca și nici nu voi simți că ceva ce-a fost cândva un tot, azi nu-mi mai aparține. Să mergem pe trotuare diferite, tot doi, eu și gândul meu.

Destin

Image

E pentru prima oara cand o simt atat de frumoasa. Prima zi care pur si simplu nu vreau sa mai treaca. Momentul asta-i infinit! Uram toamna, dar de azi o iubesc cu toata fiinta mea! As vrea sa fie mereu toamna! Azi iubesc frigul! Voi pleca, voi pleca undeva unde sa-l simt mai bine; mai e putin. Atat de putin… Cand voi simti frigul voi realiza cat de mult iubesc. Doar atunci cand oasele mele vor fi zdrobite, cand buzele mele vor fi pecetluite, cand genele imi vor ingheta de frig, doar atunci imi voi masura iubirea. Si daca e prea mica? Daca nu-mi va tine de cald? Astazi ma ascund dupa o frunza moarta. Sunt atatea incat nici nu stiu cum de am ales-o tocmai pe ea. Nici pe tine… Atatea m-au rugat sa le aleg… Mi s-au lipit de talpi si m-au urmat tot drumul catre casa, m-au rugat, m-au implorat, dar ea… Ea nu m-a rugat. Ea nici macar nu m-a observat. Ea a cazut lin si a asteptat. Cadea atat de frumos, parca dansa printr-o ploaie de frunze, alte frunze care se grabeau sa atinga pamantul. Ea era inceata, ea savura acel ultim moment in care-si mai putea privi copacul de acolo de sus, isi dorea sa mai vada o data lumea inainte de a fi strivita fara mila de oamenii grabiti sa ajunga nicaieri, de pasii greoi care deranjau miile de frunze de pe alee. De ce oare nu se gandeste nimeni la ele? De ce nu le ocoleste cineva? De ce? Nimeni nu poate intelege frunzele. Ele au atat de multe de spus, au vazut poate mai multe decat omul si tot ele mor ca sa-l faca pe acesta fericit. Mor ca sa dea culoare unui suflet rece, mor ca sa nu lase sufletele singure sa se ofileasca. Ele mor pentru noi, ne arata cum timpul trece, ne arata cum se nasc, cum sunt fericite, cum profita de fiecare clipa inainte de a-si aseza trupul dezgolit in cimitirul lor de pe trotuar. Ma contopesc cu frunza mea. Devenim una singura. Deschid ochii si-mi oglindesc chipul intr-o picatura de roua; sunt o frunza!  Una aramie, uscata, fara vlaga; Incep sa simt durerea sa. O invidiez, invidiez taria cu care suporta durerea. Ai observat ca frunzele nu plang niciodata? Sau poate ca roua e doar o scuza, poate ca acestea plang noaptea si-si numesc lacrimile picaturi de roua. Copacul ma saruta bland si-mi sopteste ca a venit momentul sa ne despartim. Sunt atat de fermecata de acel moment ca nici nu ma impotrivesc. Ma simt din ce in ce mai slabita, iar intr-un moment realizez ca incep sa ma desprind de creanga. Abia atunci imi dau seama cat sunt de aproape de sfarsit. Ma incapatanez sa nu ma las, imi strang toate puterile ramase si ma revolt cu disperare; Eu nu am sa cad! O voce-mi sopteste ca nu ma pot impotrivi, ca trebuie sa-mi urmez destinul. Inchid ochii si-mi pun o dorinta. Ma desprind usor. “Imi doresc sa fii tu acea persoana care-mi e sortita sa ma calce, sa raman pe piciorul tau pana la ultima suflare!”. Vantul adie usor, ma poarta departe, mult mai departe decat gramada de frunze moarte, aterizez pe pamant si-mi dau seama ca sunt singura. Vine ploaia. Picaturile se reped asupra mea. E toamna! Azi e toamna! Iar eu… eu te astept.

Motive

Image

Avem mii de motive sa fim fericiti si totusi nu avem niciunul. Ne dorim atat de mult perfectiunea incat nu mai apreciem frumosul. Ne dorim atat de multe, incat uitam ca trebuie sa oferim ceva la schimb.

Motive… Motive sa ne uitam la ceas intr-un moment dificil si sa-l privim tristi; a mai trecut un minut. Motive sa cred ca fiecare minut este minutul meu frumos, minutul care-as vrea sa aiba trup si sa ma imbratiseze cald. Azi am auzit ca daca nu se simt iubiti, oamenii incep usor, usor sa moara. Cine ar fi crezut ca o simpla imbratisare face atat de multe? Daca o imbratisare conteaza atat de mult pentru sanatatea oamenilor, incep sa inteleg de ce sunt atat de bolnavicioasa. Motive sa sper ca intr-o buna zi voi reusi sa inteleg; sa inteleg ceea ce nu poate fi explicat. Motive sa merit. Motive sa ma schimb.

Fericire… Asta ne dorim cu totii. Dar ce-i atat de frumos la fericire? Ce inseamna de fapt fericirea? Cuvinte goale despre sentimente pe care nici macar nu le cunoastem. Cati dintre noi pot descrie exact aroma fericirii? Dulceata aceea care ramane pe buze dupa un zambet. Oare ce gust are? Precum mierea? Ori zaharul? Ori are gust de cafea intr-o dimineata rece? Dramatizam si suferim atat de mult in lipsa unei vieti fericite incat nu realizam cat suntem de egoisti. Cum iti poti dori o viata fericita atunci cand in toate colturile lumii exista suflete care cer doar cateva secunde? De ce sa ne dorim fericire cand stim prea bine ca fiecare minut se plateste cu altul de tristete. De ce nu ne multumim niciodata? De ce o ciocolata are doar 15 patratele daca eu inca as mai manca?

Moment… Cel mai frumos cuvant pe care l-am intalnit vreodata. Momentul este acela care conteaza cel mai mult, acela care uneori dureaza cateva secole, sau cel putin asa pare. Este nevoie de un singur moment ca sa se schimbe totul, trebuie doar sa pocnim din degete si… hihi, diferit, nu? Si sunt momente in viata cand nu trebuie sa facem nimic mai mult decat sa inchidem ochii si sa inclinam capul, trebuie doar sa acceptam. Stiu ce-mi doresc, imi doresc, dar nu simt lipsa.

Stiam… Stiam ca voi ajunge in acest moment. Stiam. Am stiu fiecare pas. Stiam ca oamenii vin si pleaca si totusi am implorat atatia sa ramana. Stiam ca dintre doi oameni unul iubeste mai mult decat celalalt si totusi am ales mereu sa fiu cea care iubeste. Am stiut inainte de a face greseli, dar nu m-am oprit din a le face. Nu exista cale de mijloc, nu cunosc decat albul si negrul dintr-o dimineata de iarna. Nu cunosc amalgamul de sentimente despre care am auzit atatea, minunatia si complexitatea sa au luat sfarsit chiar in momentul in care au inceput. Traiesc pe o muchie ascutita si nu mi-e teama sa cad.

Nu gazduiesc fluturi in stomac pentru ca am scumpit chiria, si de unde sa aiba un fluture bani?  N-am intalnit decat o singura data fericirea, moment minunat, sentimentul din cauza caruia nu-mi puteam opri buzele din tremurat si inima-mi innebunise. A trecut atat de mult incat mi-e teama ca a fost un vis, sau poate un cosmar. Mi-e teama ca din cauza unui vis de cateva secunde voi trai o viata-ntreaga un cosmar. Mi-e teama ca cer prea mult, mi-e teama ca simplitatea pe care mi-o doresc e prea extravaganta, mi-e teama de oameni, dar nu mi-e teama sa-i iubesc!

Azi

face,beauty,photography,blackandwhite,girl,portrait-8cfdfb434ae2f724833911994280128c_h

Azi sunt o pasare si zbor in cautarea ta. Azi te caut printre oameni. Azi nu te caut pentru ca te iubesc, ci pentru ca aceasta-i menirea mea. Azi nu te caut pentru a te gasi, ci azi te caut pentru ca asa simt eu. Te caut pentru ceea ce am fost noi, nu pentru ceea ce esti tu. Azi te caut pentru ultima oara. Azi renunt la orice vis, azi renunt la tot! Azi sunt aceeasi eu intr-un decor curat-murdar, dar fara tine. Un ultimul toast pentru oamenii de ieri, care-s la fel in doua lumi paralele. Si ce-nseamna paralel? Doi oameni care nu se vor mai intalni niciodata. Doi care-au uitat a-si spune adio inainte de plecare. Un “adio” suspendat ce si-l rostesc uneori in gand. Un “adio” pe care-l meritam inainte sa-ti iei zborul. Azi zbor in cautarea ta, dar zbor in sens opus, sa nu te pot gasi. Azi ma trezesc din nou in a mia dimineata rece si-o simt ca si cum ar fi prima. Oare daca iubesti un om acesta-ti apartine in totalitate? Il poti manevra ca pe o marioneta si te poti numi un papusar? Ii poti alege drumul pe care sa-l urmeze? Drumul acela, cand orice scurtatura ar urma, drumul care mereu duce la tine. Drumul unde ai plantat mii se trandafiri si nu-i uzi decat seara, ca sa nu raceasca “sufletul tau pereche”. Drumul pe care l-ai batatorit ani la rand, drumul perfect, care intr-un final nu este calcat de nimeni. De ce ar alege cineva o poteca plina de obstacole si spini in locul drumului tau? De ce toti murim de dragul lucrurilor complicate? De ce ne complicam? Iubirea-i simpla-complicata.