2

Image

Am doua inimi ce bat impreuna si probabil una-i a ta. Cred ca ai uitat-o la mine cand ne antrenam pentru examenul de fericire. Eu am fost respinsa, mi s-a spus sa incerc la anul, asa ca n-am suferit prea mult. M-am intors la tine sa-ti dau vestea, sa-ti spun ca trebuie sa mai exersez si ca anul viitor va fi totul bine, ca putem fi fericiti impreuna, dar cand am ajuns in fata usii tale am aflat ca tu ai promovat. Cand am ajuns… Am aflat ca tu ai plecat, ca ti-ai gasit pe cineva care a luat aceeasi nota ca si tine si n-ai avut timp sa ma astepti. Tu… Tu trebuia doar sa mergi mai departe, sa nu te opresti din drum,  asa ca nu m-ai mai asteptat. Nu te-am judecat, am crezut ca a fost o incurcatura, ca te-ai simtit nevoit sa pleci, ca ma vei astepta acolo unde plecasesi deja. Am hotarat sa muncesc mai mult si sa scap de restanta in toamna. Am plecat in graba la gara, unde te-am zarit in trenul acela blestemat. Ma priveai cu ochii tai goi, ce nu-mi spuneau nimic. Ochii mei i-au intrebat ceva in graba pe ai tai, i-au rugat sa coboare din tren, dar ei n-au raspuns. Apoi degetele mele au facut o miscare brusca, ordonand degetelor tale sa-si ia macar “ramas-bun”, dar ele nici nu s-au miscat. Lacrimile mi se asterneau in priviri si atunci, cu un glas ragusit, buzele mele le-au implorat pe buzele tale sa se intoarca. Aud si acum zgomotul din gara aceea plina de oameni care se imbratisau, isi trimiteau saruturi pe geamul murdar al trenului si-si sopteau ca se vor intoarce. Am fost singurii straini de pe peron, noi doi, straini de noi. Trenul a pornit si te-am privit din nou, ma rugam sa te vad iesind pe usa zambind bleg, dar n-ai facut nicio miscare. In spatele tau am zarit o privire frumoasa de femeie. Doar o fixasem si parca-i simteam parfumul dulce, care-ar fi putut innebuni orice barbat. Am stiut… Atunci te-am inteles. Am inceput sa alerg dupa tren, dar parca era condus de ea; cu cat incercam mai tare sa ma apropii, cu atat mai mult te indepartai. Am vrut sa-ti strig numele s-apoi  m-am oprit brusc din fuga mea stupida, caci… Iti uitasem numele. N-am stiu cum sa te strig sau poate n-am avut putere. Regret s-acum! Oare daca ti-ai fi auzit numele, te-ai fi intors? M-am intors acasa si te-am sunat de cateva ori, dar n-ai raspuns. De fapt, poate ai fi raspuns daca te-as fi sunat, dar stii ca mint, stii ca nu te-as suna niciodata. Nu te-am sunat pentru ca tu stiai adresa mea si dac-ai fi vrut sa te intorci, ai fi stiut unde. Te-am inlocuit usor si-am adormit in bratele lui, ti-a luat locul, el e mult mai bun ca tine. El… El e orgoliul meu si nu m-ar parasi niciodata. In fine, povestea n-are rost pentru ca o stii deja; esti personajul meu principal si nu cred ca vrei sa auzi un scenariu pe care l-ai jucat deja. Am si uitat de ce am decis sa scriu asta. Daca iti lipseste ceva cred ca stiu deja ce-i, ai uitat ceva aici si cred c-ar fi corect sa-ti inapoiez, asa ca daca vreodata iti vei aduce aminte; sa stii ca ai inima aici!

Advertisements

Prologul meu

Image

Mi-e dor de fiecare clipă tocmai trecută și de fiecare om ce a crescut o dată cu mine. De lucrurile pe care le făceam la nesfârșit și parcă nu mă mai plictiseam. De gândurile inocente ce-mi zburau prin minte și nu aveau un loc al lor. Chipul meu are acum contur, înălțimea mea rămâne aceeași de la an la an, degetele mele lungi au acum putere și te vor putea ridica atunci când ai să cazi. Trăiesc, parcă, în fiecare poză și parcă mereu mă văd tot mai fericită. Mă nasc odată cu fiecare răsărit și zbor cu fiecare pasăre. Sunt o adolescentă și mă ascund printre rândurile romanului care abia începe; aparent plictisitor. Nu-mi văd limitele și totuși mă izbesc mereu de ele. Acum nu mai citesc fabule, ci le trăiesc. Îmi iau desaga mea cu vise și călătoresc prin lume. Nu am un loc al meu. Sunt chiriașa unei dorințe mofturoase, dar azi mă evacuează, că iar n-am plătit chiria. Nu-i nimic, mă mut la alta. Sunt precum un schelet de pește, vezi ușor în interiorul meu, dar mă mănâncă o pisică. Aș sta să-ți mai povestesc, dar n-am timp, că trebuie să dau iar pagina. Capitolul 3. Mai am n’șpe. Cresc precum o plantă, dacă nu primesc speranță mă ofilesc. Învăț precum un copil; odată ce-am reușit să merg nu mai pot uita și nu mă mai opresc. Ce-i al tău e și al meu, iar ce-i al meu e doar al meu, și nu-ți pot explica de ce că iar dau pagina. M-am angajat acum; controlez bilete în trenul ce-i al meu și unii călătoresc pentru totdeauna, dar alții nu-și cumpără bilet și sunt obligată să-i alung din viața mea, pardon, din tren. Viața mea abia a început, dar eu am făcut o listă cu ce-i de făcut. Să fac aia, să merg acolo, de nici nu cred că-mi va ajunge timpul. Mi-am cumpărat ac și ață să-mi mai cos niște timp de cel pe care-l am și mi-am luat și ceas deșteptător, să sune când visez prea mult; Tic-tac! Tic-tac! sună mereu. Se-aude precum inima mea și e enervant precum mintea. Face întrecere cu pulsul și nu se dă batut. Alerg mereu să câștig mai mult timp și în loc să se oprească, aleargă odată cu mine. Pagina asta-i mai ușor de citit că are și poză. Sunt eu cu ochelarii mei de vedere și părul îmi stă ca de obicei, ciufulit si străin de pieptăn. Semnul de pe obrazul stâng arată cât de agitată sunt și descrie copilaria mea zbuciumată când mai furam câte-o cireșică de la vecini. Sunt nedumerită, nechibzuită, nesăbuită, dar sunt fericită. E povestea mea și pot înșira rânduri câte vreau. Și de ce e povestea mea? Îți spun eu altă dată că acum dau pagina.

Liber?

freedom-6159cdb9e10271d42f18990fe66bcb30_h

Se spune ca noi, oamenii, suntem liberi. Ca noi putem face tot ceea ce ne trece prin cap. Se spune ca noi construim viitorul. Ca noi muncim, ca noi suntem rasplatiti, ca-n revolutia din ’89 au murit peste 1000 de oameni ca sa putem manca noi astazi pana cand se desface nasturele de la camasa si ca sa ne putem uita la telenovele si sa ne comandam tigaia dry-cooker de la teleshopping. Ciudat, nu? Daca cei de atunci ar fi stiut cum se risipeste libertatea noastra acum, probabil n-ar mai fi iesit in strada. Probabil acum dormeam si maine eram la coada unui magazin ca sa iau o bucatica de paine.

Se spune ca suntem liberi, dar eu inca tanjesc dupa libertate. Sunt libera, dar imi doresc sa fiu libera cu toata fiinta mea. Am totul si am nimic, ceea ce ma face sa devin nimic. Sunt nimeni, doar pentru ca nimeni inseamna sa fiu om. Am o lume intreaga doar a mea, am dreptul sa fiu ce vreau eu sa fiu. Dar ce se intampla atunci cand si ceilalti au o lume a lor, cand si ceilalti au acelasi drept? Ce se intampla cand posedam aceeasi lume? Cum e lumea mea daca-i si a voastra? Pentru mine eu reprezint intreaga lume, toate se raporteaza la mine si Universul conspira la realizarea dorintelor mele, dar pentru ceilalti sunt un simplu om, un obstacol, precum o piesa lego pe care de multe ori o ocolesti, dar sunt si momente cand piesa aceea mititca provoaca o durere atat de mare.

Cum adica sunt libera? Libera sa aleg… Libera sa aleg ce? Sa aleg pe ce drum voi merge, ca sa ajung mai apoi pe drumul pe care mi-a fost scris sa ajung de fapt? Ce rost are “libertatea” cand ne obsedeaza jocuri, retele de comunicare, seriale, vicii? “Pot renunta…” am auzit si-am spus de atatea ori. Ei bine, nu-mi pot sterge contul de Facebook. Pur si simplu nu pot! Ce reprzinta “liber” cand de mici copii, in scoli, in relatii, prietenii, copii nostrii ne restrictioneaza si traiesc cu impresia gresita ca ne poseda. Nimeni nu poseda pe nimeni.

Si cine-si doreste sa fie liber? Atunci cand esti liber, esti singur intr-o lume atat de mare, nu ai un loc al tau, colinzi in lung si-n lat si contemplezi. Contemplezi pana ajungi la concluzia ca-i timpul sa te incatusezi, sa cobori cu picioarele pe pamant, sa-ti tai aripile si sa-ti gasesti un loc al tau, sa interactionezi cu oamenii si implicit sa renunti la libertate.

Pana si un papagal, o pasare nevinovata, inchisa intr-o colivie murdara, urat mirositoare, asezata intr-o bucatarie mica, unde fumul de tigara domneste pana-n tavan, volumul televizorului este la maxim, apa de la chiuveta curge neincetat, galagie, copii, mancare doar atunci cand isi mai aduce aminte stapana… Bietul papagal, nu? Tanjeste dupa libertate… Sau nu? Oare daca i-as deschide usa papagalului ar zbura? Sau ar ramane acolo? De ce sa zboare o pasare care s-a nascut intr-o cusca, a copilarit, a invatat sa fredoneze cantecele mamei in timp ce gateste, se trezeste in diminetile reci cu sunetul cafelei ce da in clocot? Cum as putea sa eliberez o pasare daca ea n-a fost niciodata libera? Daca ea nu stie ce-nseamna liber? Daca ea atunci cand va iesi din cusca nici macar nu va putea zbura, va fi atacata de prima pisica cu care se va intalni, nu va stii cum sa se hraneasca, unde sa doarma. De ce sa eliberezi o pasare daca stii ca aceasta nu va pleca? Daca ea va ramane la geamul tau pana cand ii vei da drumul inapoi. Cei care s-au nascut in cusca, sunt facuti sa ramana acolo. Iar cei ce s-au nascut liberi, vor construi din libertatea lor o cusca mica, ce-i va face sa stea linistiti, in zona lor de confort, unde sunt in siguranta si n-au obligatii.

Libertatea este asa cum vrem noi s-o percepem, in principiu libertatea vine de undeva din capul nostru, ne-o creeam si-n cusca, si-n afara sa. Ea este de fapt o alegere de care putem beneficia cu totii, ea poate fi un capriciu uneori, iar alteori o necesitate. Orice om poate alege, apoi se poate invinovati c-a facut alegerea gresita. Cei care au ales ceea ce trebuia vor fi mandrii si vor alege si a doua oara. Vor gandi pozitiv, iar a doua oara vor avea din nou succes. Orice libertate este limitata. Uneori e limitata de teama, alteori de rusine, de principii, respect, ori nepasare. Liber inseamna sa vrei! Sa alegi o schimbare, sa stii ca-i momentul sa faci ceea ce altadata te-ai temut sa faci, sa mergi pe drumul pe unde nu se gaseste poteca pentru a gasi intr-o buna zi drumul potrivit. Liber inseamna sa visezi.

Dimineata rece

Image

E dimineata si e devreme. E 06:03 si soarele inca nu apare. Raman sa-l astept. E-nceput de toamna si parca prea devreme pentru pulover. Prea devreme pentru regrete. E prea devreme pentru un nou inceput. Ma cufund in ganduri si-mi savurez cafeaua. Are o alta aroma acum, cafeaua mea e mai slaba. Pe masura ce trece timpul am nevoie de o cafea din ce in ce mai tare. Se raceste.

Merg sa-mi torn alta din ibricul vechi, atat de folosit incat vopseaua sa abia se mai zareste pe margini. Poate acesta-i motivul pentru care cafeaua nu mai e atat de buna dimineata, poate ca am nevoie de un ibric nou. Un ambalaj frumos nu strica nimanui, dar cate n-a vazut ibricul meu rosu? Singurul care mi-a fost alaturi in diminetile reci, care s-a trezit odata cu mine si care mi-a sarutat fierbinte buza de sus, alinandu-mi suferintele. Primul motiv de fericire dintr-o dimineata, picatura care-ti incalzeste simturile atunci cand alte sute de picaturi iti invadeaza geamul.

In diminetile de toamna nu vad niciun rost sa ma trezesc si sa ma ridic din patul meu cald, care moare de dor in timpul zilei. Ma inec usor in cana cu cafea, cu fiecare gura in plus ma incalzesc si incep sa-mi ordonez gandurile. Imi planuiesc ziua. Trebuie sa rezolv cate ceva azi, apoi imi pun reminder s-o sun pe mama sa-i zic de factura.

Privesc absenta spre geam, lipseste ceva din viata mea. Lipsesc discutiile in soapta ca sa nu-l trezesc pe Ali, lipsesc zambetele si incrancenarile in timp ce sorb usor ultimul strop, lipseste cea de-a doua persoana cu care sa taifasuiesc pana suna alarma, cea de-a doua care da aroma cafelei. Lipsesti tu… si tu! Cum as numi eu “2G”.

Mai privesc inca o data fereastra proaspat curatata care ma face sa cred ca-i deschisa, parca ma cuprinde frigul… Culorile de afara tremura, palesc si-si dau ultima suflare pe pamantul umed, inecat de aburi. Crengi goale si uscate se ridica pana la bucataria mea si-mi bat zgomotos in geam sa le las inauntru sa se-ncalzeasca. Mi-e teama de ele. Nu par prietenoase precum pareau luna trecuta si ma posomorasc. Mi-era un dor nebun de aroma cafelei in diminetile reci, pe cat de dor, pe atat de tare ma dezgusta.

E 6:57 si soarele intarzie sa apara. Cativa nori il inghiontesc si strica linistea diminetii. Ploua. Tunete si traznete in oras. Agitatie. Luminile se aprind prin vecini. Ferestrele se inchid si jaluzelele se trag. Pentru a doua oara raman absenta spre geam. Sunt omul care spune cat de mult ii place ploaia, dar cand e afara isi deschide umbrela. Ma intreb ce rost are ziua de azi? Dar celelalte zile? Aceste intrebari ma inspaimanta atat de tare incat ma panichez si simt ca ma sufoc. Am nevoie de un ceai, dar nu mai e timp. Ceasul arata 6:59 si incep sa ma intreb daca ma iubeste. E imposibil sa ma iubeasca daca m-am uitat la si 59, nu? Ma resemnez usor amintindu-mi de borcanul cu miere. Il caut, dar nu-l gasesc. Sa-l fi uitat pe masuta din balcon?

7:00. Iar voi intarzia. Iar n-am facut nimic si mi-am pierdut timpul cu ganduri si regrete intr-o dimineata rece. Cand sa mai mananc? Cand sa mai beau si ceaiul de care mi-e atat de pofta acum? Ma grabesc spre baie, unde ma silesc sa-mi spal ochii si dintii cu apa rece. Acum mi-e frig si pielea mea este toata doar broboane. Alerg spre dormitor, acolo unde ma abtin sa-mi privesc patul nefacut si cald. “Nu te uita, nu te uita! E o capcana! Te va ademeni!” Deschid sifonierul. Acolo inca domina rochitele si pantalonii scurti. “Trebuie sa scoti odata hainele groase!” imi zic. Gasesc cu greu niste blugi si camasa uniformei. Pare atat de subtire…

7:24. In graba spre a iesi pe usa zaresc acum fereastra camerei mele. Privelistea e altfel decat cea din bucatarie. Imi dau seama ca vremea de afara se asterne si-n interiorul meu, ca sufletul meu e rece si ca am inceput sa nu mai reactionez la sentimente care altadata erau atat de puternice. Ma pune pe ganduri. Ma asez pe coltul patului si pentru a treia oara privesc absenta. Suna telefonul. Trezita din gandurile mele alerg spre hol.

7:40. Am pierdut deja inceputul primei ore. Voi ajunge la a doua. Acum parca sunt mai linistita. Mai am timp sa zabovesc prin casa. Imi scot camasa sifonata si incep sa o calc. Intre timp ii pun lui Happy hrana si laptic in bolul sau. “Iar nu te-am scos afara…” ii soptesc mangaindu-l. El e prea adormit pana si sa-si miste coada, asa ca-l las sa mai leneveasca. Dupa ce-mi mai arunc privirea de cateva ori catre el incep sa-mi dau seama ca doar datorita lui ziua-i mai frumoasa. Ma mai uit o data in oglinda si realizez ca iar nu m-am pieptanat. E prea tarziu acum. Asa mai trece o dimineata de toamna. 7:55. Sun la taxi. “O masina pe strada Primaverii, va rog!”